DE  ZIUA  MULȚUMIRII: Știu un pic ce înseamnă lipsa, știu un pic ce înseamnă belșugul și știu ce înseamnă să fii mulțumit

DE  ZIUA  MULȚUMIRII:

Știu un pic ce înseamnă lipsa, știu un pic ce înseamnă belșugul și știu ce înseamnă să fii mulțumit

          În pragul Zilei Mulțumirii, m-am gândit să scriu și eu un pic din istoria mulțumirii, dar și a nemulțumirii mele personale. Aici în America, de obicei copiilor li se citesc istorioare din greutățile pe care pelegrinii le-au înfruntat în primii ani. Scopul acestor istorisiri, este ca să provoace în noi sentimente de mulțumire și să împrospăteze dorința noastră de a ne încrede în Dumnezeu. Acesta este și scopul istorisirii ce urmează. Pentru că în zilele noastre banii, sau lipsa lor aduc multă nemulțumire și certuri în familii, ducând până la divorț, istorisirea aceasta este povestea banilor sau lipsei lor în viața mea. Știu că fiecare dintre dumneavoastră aveți istoria mulțumirilor și nemulțumirilor personale și îmi doresc tare mult ca fiecare, în jurul mesei, să povestească copiilor și nepoților biruințele și înfrângerile personale la acest capitol, ca să fie de învățătură generației tinere.

O văduvă pensionată de boală, care nu avuse niciodată copii, la 55 de ani a avut îndrăzneala să mă ia ca bebeluș și să mă crească, adoptându-mă cu drepturi depline, la 14 ani. Dânsa era soră cu tata, după mamă. Zic îndrăzneală pentru că eram o fetiță bolnăvicioasă, iar dânsa era și ea bolnavă și săracă. În casa noastră sărăcia era la ea acasă, dar eu nu știam. Nu aveam apă în curte. De când am putut și eu să car o găletușă cu apă, aduceam apă de la colțul străzii. Fusese o distanță de cinci case și o stradă de trecut, dar, din când în când, mă opream pe drum să mă odihnesc. Aveam și multe pericole de înfruntat pe drum. Cel mai înspăimântător era cocoșul pintenat de la ultima casă, chiar în fața fântânii. Cred că simțea că îmi era frică de el, că vedeam că la alți oameni nu sărea ca la mine. Dar mai supărător decât cocoșul erau copiii răutăcioși de pe stradă. Erau câțiva băieți care, ba îmi răsturnau găleata, ba scuipau în apă. M-am învățat să nu-i spun lui mami de necazurile mele cu copiii de pe stradă, că m-am plâns o dată și mami a mers și a spus părinților. Copiii tare s-au supărat și m-au amenințat că îmi vor sparge geamurile la casă, ceea ce au și făcut. Nu aveam rolete la ferestre. Nu am mai vrut să trec prin așa groază și să o văd pe mami așa de supărată. Așa că, dacă mă întreba mami de ce mi-a luat așa de mult să aduc apă, plecam capul în jos și eram mulțumită când zicea: „Iar ai stat să te joci cu copiii pe stradă!” Nu i-am spus nici când am venit acasă cu clavicula ruptă, că m-a împins un copil, ci i-am spus doar că am căzut. Dar mai trist ca amândouă situațiile menționate, era când veneam la fântână și nu era apă, ba din cauză că era înghețată fântâna, ba din motive, încă necunoscute mie. Dar nu am murit nici de sete și nici de foame. Nu mă puteam sătura de supa de cartofi, cu zeamă multă, deși acesta fusese meniul nostru zilnic. Carne nu prea aveam, de aceea micul nostru congelator nici nu trebuia să fie pus în funcțiune. Dar aveam câteva găini, de la care avem ouă și din care mai tăiam din când în când câte una; așa aveam și noi carne. Vara, era un ospăț necurmat de pepene roșu, refuzat, care ba era necopt, ba era un pic searbăd; dar cu pâine neagră era delicios.

Nici pe departe să îi ajungă mătușii mele micuța pensie de boală, pentru a ne cumpăra lemne și cărbuni pe iarnă, sau pentru cheltuielile pe care le avea cu mine. Nu putea niciodată să strângă destui bani pentru un camion de lemne, așa că trebuia să cumpere tot câte o căruță. Nu știu cum așezau cei ce vindeau lemnele în căruță, dar căruța plină cu vârf, când era răsturnată, ne dădea doar câteva roabe de lemne. Așa că trebuia făcut ceva. Cam pe când aveam vreo 5-6 anișori, o vecină a învățat-o pe mami să cumpere produse en gros (morcovi, pătrunjel și bineînțeles semințe) și să le vândă la colț de stradă, între blocurile celor care se întorceau acasă grăbiți de la servici și care nu aveau timp să mai meargă la piața mare. Așa am intrat în lumea afacerilor, încă de mică. Nu era un lucru ușor, pentru că inițiativa privată era interzisă în timpul regimului comunist. Când apărea un milițian, fugeam cu toții ca potârnichile. Cum veneam de la școală, cum fugeam la colțul străzii (unde erau două stații de tramvai), să o înlocuiesc pe mami, pentru o perioadă de timp. Într-una din aceste dăți, a venit miliția iar eu nu am reușit să fug. M-a tras așa de tare de ureche, că am crezut că sigur mi-o smulge din cap. Dar mai tare ca durerea de ureche a fost durerea că mă văd copiii de la școală și că râd de mine. Totuși, eu am scăpat, dar pe alții i-a băgat în dubă și i-a dus. Când am scăpat din mâna milițianului, mi s-a părut că mi s-a mutat inima în ureche, căci îmi pulsa, gata, gata să-mi sară din cap. Dar când a venit mami speriată, mi-am înghițit lacrimile și i-am spus că sunt bine. Mă gândeam cu groază, oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi luat-o și pe mami cu mașina. Bineînțeles, marfa au furat-o oamenii, iar eu cu mami am mers acasă, ca mai apoi să revenim, cu credincioșie, a doua zi. De la 13-14 ani, lucram vara la cules de fructe. Fructificam orice oportunitate care apărea, ca să fac un bănuț, ca să-mi cumpăr singură rechizitele, hainele și lucrurile necesare unei fete. Nu am ocolit nici comerțul peste graniță, care l-am început doar la câteva zile după ce am împlinit vârsta de 14 ani. M-a luat o vecină, cu dânsa, să vindem produse din România în Ungaria, iar cu banii aceia, am mers mai apoi să cumpărăm prosoape și mașini de tăiat tăieței, din altă țară (nu mai țin minte exact care țară), ca pe acestea să le vindem ori în România ori în Ungaria. Ce să vă spun, doar această călătorie ar constitui destul material pentru a scrie un roman, iar mulți ar crede că e fictiv, nu o realitate. Las problemele sociale, de sănătate, depresia și disperarea nemenționate aici. Mulțumesc Domnului că a fost alături de mine și nu m-a lăsat.

Am fost și reprezentantă la firma Zepter, de la care poate mulți ați cumpărat oale sau alte produse. Aici am învățat să vând. Am memorat prezentarea ca pe o poezie și am vândut, chiar foarte bine, dar nu m-am ales cu prea mulți bani, că majoritatea se răzgândeau a doua zi și rupeau contractul. Poate vă întrebați, când am mai mers la școală? Am mers și la școală, de fapt mi-a plăcut foarte mult literatura și psihologia. După ce am terminat liceul, i-am spus mamei că aș vrea să merg la facultate să studiez psihologia. Când i-am spus, mami a plecat capul în jos, tristă și a spus: „De acum încolo trebuie să lucrezi tu, că eu nu mai pot!” Nu mai putea sta la colț de stradă să vândă, că era bolnavă. Dar adevărul este că după revoluție, ABC-urile ne-au stricat toată afacerea, pentru că acolo găseai, 24 de ore din 24, tot ce doreai. Mami și-a pus ceva bănuți deoparte, în timpul anilor de piață la colțul străzii, dar aceștia s-au devalorizat rapid. Totuși, a apucat de și-a împrejmuit locul de îngropăciune și să cumpere o piatră funerară, frumoasă. Într-un târziu, ne-au tras și nouă apă în curte, iar mami a cerut să se facă un bazin mare, cât o zi de vară, chiar pe lângă fundația casei unde coborai să închizi apa, când venea înghețul. Mărimea bazinului este importantă, o să vedeți mai târziu de ce. S-au mai adăugat și alte cheltuieli, cum ar fi telefonul, pâinea albă, căci cea neagră, ieftină, nu am mai găsit-o ușor după revoluție.

Deși nu am mers la facultate, am urmat totuși cursurile școlii postliceale, cu profil de contabilitate. Știam să număr banii bine, știam să-i și fac, așa că mi-am zis: „Asta-mi va da o meserie în doi ani.” Din primul an am fost angajată, cu jumătate de normă, să fac contabilitatea primară la o firmă care administra o fabrică de pufuleți și un magazin. Cam în această perioadă, eu am decis să-L urmez de Domnul Isus și să-L las pe El să-mi fie Stăpân. Schimbarea produsă în viața mea a atins toate aspectele iar de atunci, până în ziua de azi și cât voi trăi, voi crește tot mai mult în asemănarea Mântuitorului meu. Schimbarea mi-a transformat și felul în care m-am raportat la bani. Imediat după pocăința mea, mi-a căzut în mâini o carte despre bani, despre dărnicie și despre felul în care un creștin trebuie să se raporteze la bani. După ce m-am botezat mi-a apărut și mie în dulăpiorul de la intrarea în biserică, ca la orice membru cu drepturi depline, un pliculeț, cu o rubrică pentru dărnicie, pentru fiecare lună a anului. O ce mult am vrut să pun în practică principiile biblice despre bani și să văd ce se întâmplă. Am decis ca în fiecare lună să pun în plic, exact 10% din bănuții câștigați. Nu mi-a spus nimeni că așa trebuie să fac, deși zeciuiala este menționată în Biblie. Asta a fost decizia mea, în urma studiilor făcute.

Ce s-a întâmplat când am decis să dau o parte din banii mei, Domnului, cu regularitate ?

Am predat controlul Domnului, împreună cu toate îngrijorările mele și m-am încrezut că El îmi va purta de grijă, precum a spus.  Primul lucru pe care l-am experimentat când am făcut lucrul acesta, a fost că pentru prima dată în viață, m-am simțit în siguranță din punct de vedere a nevoilor materiale. Am crezut din inimă acest verset: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’, sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’.  Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:31-33).

Am crezut că Domnul îmi va purta de grijă. Am crezut din toată inima că dacă-L voi pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața mea, și dacă voi asculta de poruncile Lui, El îmi va împlini toate nevoile mele. Îmi aduc aminte de o situație, când trebuia să merg într-o misiune cu tinerii de la Biserică; eram și eu pe program cu o poezie. Mi-am dat seama că nu am bani de autobuz și pe deasupra, îmi erau rupte sandalele. Mami nu m-a putut ajuta, așa că m-am dus la altă persoană din familie. Când am început să-mi spun doleanța, pe acea persoană a apucat-o plânsul, spunând că și alți membri ai familiei au venit să-i ceară bani, și că ea încearcă să-și adune bani ca să-și cumpere un aragaz nou, iar acum se simțea vinovată că nu poate să-mi dea bani. Am stat s-o liniștesc, să-i spun că să nu-și facă probleme și am plecat acasă. Pe drum înspre casă, încercam să mă gândesc la o scuză pe care să o spun celor de la Biserică. Nu voiam să mint, dar îmi era rușine să spun adevărul. Mergând spre stația de tramvai, de lângă parcul 1 Decembrie din Oradea, inhalam adânc mirosurile îmbietoare de plăcintă și gofre cu frișcă, când o persoană m-a oprit și mi-a pus în mână niște bănuți, spunând: “Domnul mi-a pus pe inimă să-ți dau banii aceștia!” Erau suficienți pentru bilet, pentru sandale și pentru plăcintă, dar la plăcintă am renunțat. A fost pentru mine o experiență, o minune care mi-a fundamentat încrederea în Dumnezeu. Dar mai mare decât minunea aceasta, a fost minunea de a fi absolut mulțumită, cu pace în inimă și cu credință în Dumnezeu, când nu mi s-au împlinit “nevoile”. Am învățat pe parcurs și diferența dintre nevoi și dorințe.

Am învățat mulțumirea și cu adevărat să mă bucur cu cei de se bucură. Nu mă mai comparam cu nimeni. Eram pur și simplu mulțumită. Împlinirea mea nu mai venea din exterior ci din relația mea cu Dumnezeu.

Am învățat să dau nu numai din banii mei, dar și din timpul meu. Am înțeles de tânără că cea mai importantă posesiune pe care o am este timpul meu. Viața mea este constituită din clipe, ore, ani, până când Domnul spune stop. Când dau unei persoane timpul meu, îi dau de fapt un pic din viața mea. Am înțeles că atunci când I-am predat Domnului viața, i-am predat și controlul asupra felului în care îmi petrec viața, adică timpul. Timpul petrecut făcând evanghelizare din ușă în ușă, cu Alege Viața, este una dintre cele mai plăcute și frumoase amintiri din tinerețea mea. Aceasta a constituit o mare parte din timpul petrecut cu viitorul meu soț. Mergeam organizați din ușă în ușă și spuneam oamenilor despre Domnul. Am văzut rodul investiției și rugăciunilor noastre, suflete predate Domnului, care s-au botezat și care au decis să frecventeze Biserica, regulat. Am început un studiu biblic, prin corespondență în engleză, trimis din America; studiam Biblia și căutam părtășia cu alți tineri interesați în Scriptură.

După căsătorie, împreună cu soțul meu, am continuat să-L onorăm pe Domnul cu a zecea parte (cel puțin) din venitul nostru. Dar am făcut și o boacănă financiară, din care ne-am tras învățătură pe viață și anume, ne-am dat banii primiți cadou la nuntă, cu împrumut, la o familie care ne-a promis marea cu sarea. De fapt ei voiau să girăm casa, ca să ia bani de la bancă pe casă, dar din fericire nu era pe numele nostru. Soțul meu era student la facultatea din Oradea, iar mami era tot mai bolnavă. Totuși, soțul meu avea bursă, eu lucram contabilă (contabilitate primară) și așa ne descurcam. La 9 luni după nuntă a murit mami și mai să nu avem bani de înmormântare. Dar cei cărora le-am dat banii de la nuntă, ne-au dat înapoi atât cât să acoperim cheltuielile cu înmormântarea. La încă vreo 9 luni după moartea lui mami, fundația casei pe lângă care a fost săpat bazinul pentru apă, de care v-am spus înainte, a cedat și s-a prăbușit un perete al casei. Cum toată casa era compusă din două camere tip vagon, m-am trezit pur și simplu, dimineața la ora 3, că sunt în stradă. Mulțumesc Domnului că nu a căzut peretele pe soțul meu. Chiar înainte de prăbușirea peretelui, pentru că a auzit zgomot de la tencuiala care cădea de pe perete, a mers să vadă ce se întâmpla. S-a gândit că nu e mare lucru că a căzut tencuiala și a vrut să intre înapoi în casă. Când a ajuns în dreptul ușii, la capătul casei, s-a prăbușit tot peretele. Partea triunghiulară de sub acoperiș era făcută din cărămizi roșii, iar peretele era făcut din văiugă (pământ cu paie).

Abia ce intrasem în concediu de maternitate, că trebuia să nasc în mai puțin de 6 săptămâni. Din nou Dumnezeu a intervenit și șeful meu, un Italian, mi-a dat toți banii de care aveam nevoie să reconstruiesc peretele și să fac toate reparațiile. Era sezonul ploios, dar de când a căzut peretele până când l-am ridicat tot din nou, nu a mai căzut o picătură de ploaie. Copiii și părinții copiilor de la Biserică, de care ne ocupam, ne-au ajutat nespus de mult. Veneau în fiecare zi să ne ajute și se găsea ceva de lucru pentru fiecare, chiar dacă era în grădină la udat de roșii. În toate aceste împrejurări, nu am cârtit și nu ne-am gândit deloc ca să nu ne mai dăm dărnicia/zeciuiala. Chiar dimpotrivă, acum aveam nevoie mai mult ca oricând să-I spunem Domnului, prin ascultarea noastră, că aveam nevoie de El să ne ajute și să-I spunem că ne încredem în El. Nu m-am lăsat dărâmată nici de câteva guri rele care mi-au spus în față: “V-a bătut Dumnezeu! Sigur ați păcătuit!”.

A trebuit să merg la spital înainte de termen, pentru că am avut preeclampsia. Nu aveam suma necesară ca să-i dăm doctorului, suma care ne-a fost comunicată direct de către doctor. Așa că preeclampsia s-a transformat în eclamsia și când nu au mai auzit inima copilului și când eu eram sub orice critică, m-au dus în sala de operație, de urgență, pentru cezariană, crezând că deja copilul e mort. Slavă Domnului că nu a fost așa. În toate acestea am fost foarte mulțumitori Domnului fără să cârtim. După naștere, salariul meu era reținut de șeful meu Italian, ca să-și recupereze banii pe care mi i-a dat când a căzut peretele. De fapt el nu mi-a cerut banii înapoi, dar așa am considerat de cuviință și acesta era singurul fel de a-i da banii înapoi. Ca să putem să ne acoperim cheltuielile, am luat un bebeluș abandonat la spital, de aceeași vârstă cu băiatul nostru (2 luni). Fratele Cornel Bucur, s-a mutat din America în România în 1995 și printre alte lucrări minunate pe care le-a făcut, una a fost să ia copii abandonați din spital și să-i plaseze în familii creștine ca să primească o îngrijire și o creștere sănătoasă. Pentru îngrijirea copiilor fiecare familie primea o anumită sumă de bani, care era suficientă pentru cheltuielile noastre. Mulțumesc Domnului și pentru această oportunitate și pentru că ne-a purtat de grijă.

Am crezut că pe tot restul vieții mă voi relaționa corect la bani și că toată încrederea mea v-a fi numai în Dumnezeu.

În ultimul an de facultate, soțul meu a început să lucreze ca profesor de informatică la un liceu. Am încercat să-l încurajez să meargă în străinătate, să câștige și el ceva bani, ca să ne putem și noi să tragem apă în casă. Dar soțul meu a spus că nu va merge în străinătate singur, ci numai dacă ne puteam duce toți. Ne-am rugat pentru aceasta și Domnul ne-a ascultat rugăciunea. Am câștigat la Loteria vizelor, ca să venim în America, deși am aplicat o singură dată, la sugestia cumnatei mele căreia îi sunt recunoscătoare pentru sugestia și chiar insistența ei. Când trăia, mami a încercat să vândă casa, dar nimeni nu dorea să o cumpere pentru că nu avea intrare de mașină. Când am reconstruit peretele, am mutat zidul să fie și o intrare de mașină, așa că în două săptămâni de când am pus casa de vânzare, am și avut banii în mână. Astfel am înțeles cum căderea peretelui, a lucrat spre binele nostru.

La câteva luni după ce ne-am mutat în America, a trebuit să cheltuim jumătate din banii pe care i-am adus cu noi, adică jumătate de casă. Și pe ce? Pe o mașină cumpărată la licitație, pe care a trebuit s-o reparăm. Reparațiile au costat mai mult decât am preconizat. Să spălăm scutecele cu mâna nu mai era o opțiune, așa că a trebuit să cumpărăm scutece de unică folosință. A trebuit să cumpărăm și asigurare medicală, să mergem la școală să învățăm limba engleză, să mergem la școală să primim certificate de calificare pentru a începe să lucrăm la o casă cu bătrâni, pentru că a fost singurul loc de muncă pe care l-am putut găsi.

Mergeam seara la culcare, după ce puneam copilul să doarmă și plângeam spunându-i soțului meu să facă ce știe și să mă ducă înapoi în România. Am început să număr banii în fiecare zi. Îmi era o așa mare frică că nu ne vom descurca. Mă gândeam des la bani. Câți bani mai avem? Câți bani am făcut? Cât costă o casă? Cum să facem să ne cumpărăm o casă? Câți ani trebuie să facem economie, să putem cumpăra o casă? Verificam contul de la bancă, mereu. Încet, încet banul a pus stăpânire pe mine. Zeciuială? Dărnicie? Cum, nu se poate așa ceva! Noi trebuie să fim ajutați! Mă uitam la ceilalți români și mi se părea că nu doresc să ne ajute, că ne întorceau spatele. Nu era așa, dar în capul meu îmi făceam tot felul de terorii sumbre despre intențiile celor din jur. Au urmat aproximativ 9 luni de frământare, fără pace, fără încredere în Dumnezeu și de obsesie în ce privește banii. Nu a putut peretele dărâmat să ne știrbească încrederea că Dumnezeu ne va purta de grijă, dar aici, în mijlocul abundenței, noi ne agățaserăm de contul nostru subțire de la bancă și ne scufundam în deznădejde. Ne-am mutat într-o chirie ieftină, într-o zonă foarte proastă a orașului. Într-o seară când, am venit acasă, din spatele unui pom a fugit o fată înspre mine cu ceva strălucitor în mână. Părea a fi cuțit. Am țipat cât am putut: “Doamne ajută-mă!” și persoana s-a depărtat de mine. Tot ce era în casă era foarte vechi cu excepția ușii, care era nouă. De fapt aici am început să spăl din nou rufele cu mâna. Primul telefon pe care l-am primit, a fost cred eu, de la cei care au spart ușa chiriașilor dinaintea noastră. Am înțeles eu cu câtă engleză știam, că îmi făceau un chestionar și doreau să știe obiectele pe care le am în casă. Era prima dată când ne-am mutat în chirie, pe cont propriu, așa că m-am gândit că poate așa se face pe meleagurile astea. Televizorul alb, negru nu i-au interesat, nici uscătorul de păr, nici radio, dar m-au ținut la calculator aproape 20 de minute. A trebuit să găsesc serial number și alte date. Era vechi și calculatorul, și cum ușa nu a fost spartă cât am stat acolo, am socotit peste ani și ani, că nimic în casă nu fusese vrednic de efortul hoților de a sparge ușa. Într-o zi a apărut în fața casei un truck. Nu ne prea plăcea, din cauză că trebuia să parcăm mașina mai în spate, nu chiar în fața casei. Când au apărut doi tineri ca “să repare mașina”, soțul le-a sărit în ajutor, dar ei l-au tratat foarte rece și tăios, așa că i-a lăsat în pace. După ce au dezbrăcat mașina de tot ce s-a putut, ne-am dat seama că nu o repară. A sunat vecinul la poliție și ne-am reluat locul de parcare. Nu mă judecați! Nici engleză nu știam bine și încă credeam că umblă câinii cu covrigii în coadă în America, dar nu am dat eu de ei încă.

Aici în această chirie, am ascultat din nou vocea Domnului și gândurile mele tulburi au început să se limpezească. Ce făceam eu de fapt? Mă uitam la mașinile scumpe a celor din jur, la hainele lor, la casele lor și tânjeam să am la fel, crezând că asta îmi va aduce din nou starea de mulțumire în inimă. Doream să am una și alta ca să fiu fericită, împlinită și realizată. Eu uitasem că sunt bogată, sunt fericită, sunt realizată pentru că sunt fiica lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat în necazuri și-n încercări, cu cât mai mult aici în această țară, mult visată de mulți. Tot atunci am ascultat o predică la televizorul alb negru, cumpărat cu $7 de la Goodwill, cu același mesaj despre dărnicie, care pentru mine altădată era un principiu de viață. M-am trezit ca dintr-un coșmar, m-am uitat la mine și mi-am văzut stare în care am căzut. Când a venit soțul meu de la lucru, am stat de vorbă cu el, ne-am pus pe genunchi și ne-am cerut iertare Domnului pentru egoismul nostru, pentru neîncrederea în El și pentru faptul că am judecat pe frații și surorile noastre din biserică. Am calculat a zecea parte din tot ce am câștigat în America până în ziua aceea și am scos suma respectivă de la Bancă, sumă pe care am dus-o a doua zi la Biserică, căci era o zi de rugăciune. Tot mă gândesc, oare ce or fi spus frații de la colectă când s-au trezit cu câteva sute bune în coșul de la colectă, cu doar o mână de oameni în biserică. Cred că s-au bucurat, dar mai mare bucurie ca noi nu a avut nimeni. Nu știam atunci că trebuie să scrii cec ca să poți să deduci de la taxe. Am venit acasă oameni liberi. Parcă ni s-a luat o povară de pe umeri. Eram liberă. Eram liberă să mă bucur de ce aveam. Habacuc 3:17-19, mi-a devenit un verset tare drag:  ”Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri,  eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!  Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălțimile mele.” –

Nu m-am gândit niciodată că ar putea să fie mai dificil pentru mine să am o raportare corectă la bani, aici în America, decât a fost în România. După ce am decis să dăm Domnului partea lui din primele venituri, cred că ceva s-a întâmplat cu noi fizic. Până atunci parcă eram ocoliți de frații și surorile la Biserică. Dar la scurt timp a venit o familie la noi acasă să ne viziteze. Cred că ni s-au descrețit frunțile și ne-a apărut zâmbetul pe față. Tot au încercat să ne sune, dar telefonul nostru cumpărat de la mâna a doua, nu prea mergea. Am început să ne facem prieteni și să primim locuri de muncă mai bune. De atunci și până azi au trecut 18 ani. Am avut multe alte lecții de învățat cu privire la bani, dar mi-e frică să nu vă pierd atenția, așa că mă apropii de sfârșit.

Din când în când mă mai cercetez; iau busola și mă uit să nu o apuc din nou pe o cale greșită. Recent m-a sunat mama și tata (pe care i-am adoptat eu aici în America. Cei care citiți articolele Identitatea știți despre cine vorbesc). M-au sunat să-mi spună că au multe sticle de plastic și că ar vrea să merg eu cu mașina (că e mult mai încăpătoare ca a lor) și să le ducem să luăm un bănuț pe ele. Nu știu câți dintre dumneavoastră ați dus sticle goale la un centru de reciclare, dar nu este una dintre cele mai plăcute activități, cel puțin nu în zona Portlandului unde am fost noi. Tot în acea dimineață am primit telefon de la servici, unde lucrez ca și RN, Case Manager, să merg la lucru. Eu lucrez „on call”, adică dacă e nevoie de mine, dar am opțiunea să refuz. Puteam să fac într-o oră la spital echivalentul în bani la toți sacii cu sticle goale, dar am renunțat să merg la servici de dragul acestor oameni scumpi și dragi, care mă așteptau cu așa multă bucurie ca să petrecem timp împreună. Am ales să inhalez mirosul neplăcut și searbăd a sticlelor murdare, să stau la o coadă lungă alături de oameni foarte săraci și ce să mai zic că până am terminat, mă dureau mâinile de parcă aș fi fost la coasă. Nu știu cum se face, dar parcă fiecare sticlă trebuia să o scanez de vreo două, trei sau patru ori până îmi era acceptată. Nu dețin această artă. Au fost câteva momente de ezitare, când mă gândeam mă duc la lucru, nu mă duc la lucru, ce să fac? Acesta a fost un moment de verificare pentru mine. Am simțit atâta bucurie că am spus nu serviciului, fără să mă gândesc, la banii pierduți. Să spun nu la bani, eu care lucrasem 7 zile pe săptămână, înainte? Am mulțumit și mulțumesc Domnului că am scăpat de ce numesc eu, unul dintre cei mai necruțători idoli, Mamona.

Idolul banului, Mamona, iubirea de bani, este unul dintre cei mai crunți idoli de care poate fi stăpânit cineva. Acest idol te biciuiește să câștigi mai mult. Nu-i pasă că-ți pierzi familia, nu-i pasă că-ți pierzi sănătatea, nu-i pasă că te bagă cu zile în mormânt. E un idol care, pe ce îl hrănești, pe ce e mai flămând. Domnul Isus spune: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori îi va fi devotat unuia şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona.” (Matei 6:24). Poți să fii bogat sau sărac și să fii stăpânit de acest idol. Nimic nu trebuie să pună stăpânire pe noi. Dumnezeu este Stăpânul cel mai bun, El, singurul care ne iubește și care ne poartă de grijă.

M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:11-13).

Vă doresc de aceste sărbători belșug de pace și mulțumire.

 

 


Share this

Un gând despre „DE  ZIUA  MULȚUMIRII: Știu un pic ce înseamnă lipsa, știu un pic ce înseamnă belșugul și știu ce înseamnă să fii mulțumit

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.