“Cum judecă un creștin conform Scripturii?” III

Urmare de AICI

Acesta este cel de-al treilea articol din seria intitulată: „Cum judecă un creștin conform Scripturii?” În acest articol aș dori să răspundem întrebării: “Cum trebuie să reacționeze un creștin atunci când este mustrat sau judecat?” Voi folosi cuvântul judecată sau mustrare, cu sensul de a fi tras la răspundere pentru un comportament greșit, sau care pare a fi greșit, celui ce te trage la răspundere. O responsabilitate pe care o avem, unii față de alții, ca membrii în Trupul lui Hristos, este să veghem unii asupra altora, să judecăm, sau să mustrăm, dar să nu osândim. “Biserica este locul unde veghem unii asupra altora, disciplinam cu dragoste și căutam întotdeauna recuperarea celui greșit. O biserica fără disciplină este o biserica fără dragoste, căreia nu-i pasa de ceilalți, ca o casa fără părinți, ca un orfelinat lăsat la voia întâmplării. Biserica nu este doar locul în care Dumnezeu ne-a așezat “unul lângă altul”, ci mai ales al celui în care Dumnezeu ne-a așezat “unul pentru altul”, așa ca din interacțiunea noastră să se facă voia Lui și să se vadă înțelepciunea Lui.” (Pastor Daniel Brânzei).

Am ascultat mărturia unei adolescente care a suferit mult din cauza mamei ei care fusese dependentă de droguri. La sfârșitul interviului i s-a pus întrebarea: „Din tot ce ai suferit ce ți s-a părut cel mai greu de suportat?” Tânăra a stat un pic pe gânduri, după care a răspuns: „Nepăsarea…Nimănui nu i-a păsat de mine…, dacă am mers la școală sau nu, sau ce făceam cu viața mea. Nu am avut nici o regulă, nici o restricție. Am fost total neglijată.” Răspunsul ei m-a surprins. Din tot răul pe care l-a îndurat, ce i sa părut ei ca fiind cel mai crunt a fost nepăsarea celor din jur? Mărturia ei m-a dus cu gândul la acest verset: „Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește!” (Proverbele 3:12). Mi-am dat seama ce binecuvântați suntem noi, creștinii, să avem parte de dragostea și de protecția lui Dumnezeu, Tatăl nostru, chiar și prin mustrarea și corecția Lui. Atunci când suntem mustrați pentru că am păcătuit, trebuie să venim la Dumnezeu cu pocăință, să ne mărturisim păcatul și să ne lăsăm de el. Dar creștinul trebuie să fie nepregătit și pentru situațiile când criticile, mustrările și judecățile pronunțate în dreptul lui, sunt neîntemeiate.

              Acceptarea mustrării este un lucru înțelept. “Cel ce leapădă certarea îşi disprețuiește sufletul, dar cel ce ascultă mustrarea capătă pricepere.” (Proverbele 15:32).  Judecata, corecția și mustrarea, pot veni în viața creștinului pe mai multe căi. Biblia, printre alte lucruri pe care le face, ne învață, ne mustră și ne corectează. Primim mustrări de la cei care ne vor binele dar și de la cei care nu e vor binele. Chiar cei din lume câteodată ne dojenesc cu expresii de genul: „Așa se comportă un pocăit? Voi, pocăiții, aveți voie să mințiți, să beți, să înjurați…?” Nici aceste mustrări nu trebuie neglijate, mai ales când aceste afirmații sunt justificate. Pocăința este un proces care va continua pe întreg parcursul vieții noastre pe pământ. Dumnezeu ne vorbește când într-un fel, când în altul, dar noi trebuie să știm că mustrarea Domnului este o candelă pentru pașii noștri și nu are alt scop decât să ne țină pe calea vieții și să ne aducă pace și liniște sufletească. La o mustrare, sau la o corecție, indiferent de unde vine, trebuie să reacționăm conform Cuvântului lui Dumnezeu, în armonie cu noua noastră identitate în Hristos. Unii oameni sunt dea dreptul alergici la mustrare. Îi vezi înroșindu-se la față, li se urcă tensiunea, se agită, strigă, se dezvinovățesc și nu de puține ori folosesc atacul la persoană, încercând să-și dovedească superioritatea față de cel care l-a mustrat. Mi se pare că de multe ori aceste reacții vin din cauza lipsei de cunoaștere a noii noastre identități în Hristos și a lipsei de înțelegere a faptului că valoarea noastră este dată de Hristos. Noi nu trebuie să cădem în cursa deznădejdi atunci când suntem mustrați. „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” (Evrei 15:5). Când știm cine suntem în Hristos și când înțelegem prețul nespus de mare care a fost plătit pentru noi, primim corecția și mustrarea ca din partea unui părinte care ne iubește și-i pasă de noi. Dacă cu adevărat suntem mustrați pentru că trăim în păcat, să privim ca o binecuvântare corecția, chiar dacă pentru scurtă vreme ne aduce întristare. „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10a). De multe ori suntem așa de preocupați de imaginea noastră înaintea oamenilor, că uităm de faptul că am murit împreună cu Hristos și că El trăiește în noi. “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20). Nu de imaginea noastră, înaintea oamenilor, trebuie să fim noi preocupați, ci de imaginea lui Hristos în noi. Nădejdea noastră este ca chipul Lui să se reflecte tot mai mult în noi, ca astfel să fim lumina lumii și sarea pământului. Chiar în slăbiciunile noastre, harul Lui poate să atingă pe cei care se uită la noi, care văd cum ne plângem păcatul și care văd iertarea și eliberarea pe care o primim de la Dumnezeu. Sunt oameni, în spatele gratiilor astăzi, mai liberi și mai fericiți decât cei care, deși se cred liberi, sunt încătușați în lanțurile ipocrizie, a amărăciunii, a neiertări și a idolatrizării sinelui. Omul care se pocăiește cu adevărat va avea parte de bucuria mântuirii, pace și liniște sufletească.

         Vor fi momente când vom fi și mustrați, sau judecați pe nedrept, chiar de cei dragi care ne vor binele. Aceste lucru I s-a întâmplat chiar Domnului Isus, deși El nu a săvârșit niciodată vreun păcat. “Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învieze. Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matie 16:21-23). Cât de clar vedem în răspunsul Domnului Isus că adevărata luptă, care se desfășura, era de natură spirituală. În acele momente, cel rău încerca să se folosească de Petru, ucenicul Domnului Isus, ca să-l descurajeze pe Mântuitorul să-și facă lucrarea pentru care a venit aici jos pe pământ, să o facă. O, de am înțelege și noi în momentele când suntem mustrați pe nedrept, că lupta noastră nu este împotriva unei persoane, ci este de natură spirituală. Apostolul Pavel enunță clar acest principiu în Efeseni 6:12: “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cereşti.” Mă rog să ne ferească Domnul ca să nu cădem în cursa de a ne întoarce unii împotriva altora și de a uita cine este cu adevărat dușmanul nostru. Ca și creștini, noi suntem chemați să iubim și să facem bine chiar celor care ne urăsc, cu cât mai mult unui frate care din anumite motive, crede că suntem greșiți și ne mustră. Domnul Isus a iubit chiar atunci când a fost judecat și confruntat direct. Din nou, când Domnul Isus îi spune lui Petru că se va lepăda de El. Ce face Petru? Petru Îl contrazice pe Domnul spunând: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. (Matei 26:33). Câtă răbdare şi câtă dragoste din partea Mântuitorului, Creatorul cerului și al pământului. El și-a manifestat iubirea, pronunțând adevărul și așteptând cu răbdare clipa pocăinței lui. De multe ori am putea câștiga un frate o soră pentru eternitate, folosind modelul Domnului Isus, arătând dragoste, atunci când de fapt am fi îndreptățiți să ne apărăm, să acuzăm și să dăm pe față motivele ascunse ale inimii celui care ne critică. Când Domnul Isus a fost criticat în public de Iuda Iscareoteanu că a lăsat acel parfum scump să curgă pe picioarele Lui, Domnul Isus nu i-a spus lui Iuda că era un hoț. Textul biblic ne spune clar că Iuda a spus acele cuvinte pentru că era un hoț, îi păsa de bani nu de săraci. Oare câți din încăperea aceea nu i-au dat dreptate lui Iuda? Ați auzit oameni spunând expresii intimidatoare de genul: „Tu știi cu cine vorbești? Tu știu cine sunt eu?” Oare nu putea Domnul Isus să-i atragă atenția lui Iuda despre dietatea Lui, de faptul că El este Creatorul Universului și că totul Îl aparține? Acel moment prețios nu a fost mânjit cu certuri de vorbe, pe baza banilor, pentru că Domnul Isus nu a dat curs acestui lucru. Liniștea în mijlocul acuzațiilor neîntemeiate și înțelepciunea de a răspunde cu adevărul, fără a ataca persoana, vine de la Dumnezeu. Pacea care întrece priceperea omenească și încrederea că Dumnezeu își va face Numele de slavă în tine și prin tine, chiar în acele momente, îți vor da liniștea și calmul de care ai nevoie. Dacă Domnul Isus, cel care nu a cunoscut păcat, a putut să stea calm în mijlocul acuzațiilor, de ce nu am face-o și noi?

Va continua. Marinela BUZAȘ (luminipentrusuflet.com)

CITEȘTE URMĂTORUL ARTICOL DIN ACEASTĂ SERIE AICI