Mărturia Bisericii prin trăirea în Unitate

„Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.” (Filipeni 2:1-2).

O Biserică unită, este o Biserică sănătoasă și o bună mărturie înaintea necreștinilor și a întregului Univers: “pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Efeseni 3:10,11). Sănătatea spirituală a Bisericii depinde de sănătatea fiecărei persoane care face parte din ea. Așa că, în loc să vorbim despre mișcarea ecumenică, sau despre anumite evenimente din istoria Bisericii Universale, evenimente care au dus la unitate sau la dezbinare, cred că este mult mai de folos să abordăm acest subiect, din punct de vedere personal.

La baza unității creștine este dragostea, turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. „având rădăcina şi temelia puse în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălțimea şi să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. (Efeseni 3:17b-19). Dragostea pe care ne-o dă Hristos întrece logica și puterea omenească și este esența identității noastre. “Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:36-39). Un creștin iubește pentru că are în el natura lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste! „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu! Cel ce nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dacă cineva spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu“, dar îşi urăşte fratele, este un mincinos; căci dacă nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut.” (1 Ioan 4:7-8,20). Nimeni nu poate să spună că Îl iubește pe Dumnezeu și în același timp să-l urască pe fratele lui. De fapt, noi suntem chemați să îi iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, cu cât mai mult pe frații și surorile noastre în Hristos. Cu cât Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu și dragostea Lui pentru noi, cu atât și noi vom putea să cultivăm dragostea în viața noastră și să dăruim dragostea Agape, celor din jur. Cuvântul lui Dumnezeu ne explică clar, atât prin exemple cât și prin porunci clare, ce este și ce nu este dragostea Agape. De acea e important să citim Biblia, să ne lăsăm călăuziți de Dumnezeu și să cerem de la El, zilnic, putere ca să putem să iubim și noi cum a iubit Domnul Isus. Deci, primul pas în realizarea unității creștine, este trăirea în dragostea.

Un alt element necesar pentru trăirea în unitate este sfințenia. Îmi place să citesc scrierile și biografiile oamenilor care și-au dedicat viața slujirii lui Dumnezeu, într-un mod cu totul special. Printre acești oameni se numără și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), monah și duhovnic grec, de la Muntele Athos. La aproximativ 22 de ani de la moartea lui, pe 27 noiembrie 2013, a fost decisă înscrierea lui Porfirie în rândul sfinților. În viața acestui om s-a văzut clar dragostea pentru Dumnezeu și pentru oamenii din jur, împreună cu o mare dorință pentru unitatea creștinilor. Ultimele cuvinte ale acestui om înainte să moară, au fost cuvintele din rugăciunea Domnului Isus: “să fie una”. Sunt cu totul de acord să-l numim pe bătrânul Porfirie, un sfânt. De fapt, fiecare creștin în Noul Testament este numit sfânt și fiecărui creștin i se cere să fie sfânt în toată purtarea: “către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru:” (1 Corinteni 1:2). Nu doar creștinii de pe paginile Scripturii sunt chemați la sfințenie, dar și tu și eu; și noi avem aceeași chemare. Sfântul Apostol Petru scrie: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.  (1Petru 1:15,16).

Dar ce înseamnă să fii sfânt, sau să trăiești în sfințenie? Un băiețel l-a întrebat pe tatăl lui, uitându-se la vitraliile Bisericii: “Tată cine sunt acești oameni pictați pe sticlă?” Tatăl i-a răspuns: “Sunt sfinții.” Băiatul întrebă din nou: “Tată, dar cine sunt sfinții?”. Stând un pic pe gânduri, tatăl răspunse: “Cei care lasă să strălucească lumina prin ei.” Cu adevărat, a fi sfânt înseamnă să lași lumina Domnului Isus Hristos să strălucească prin viața ta. Sfânt înseamnă să nu mai trăiești tu, ci Hristos să trăiască în tine. Sfânt înseamnă spălat, sfințit și socotit fără păcat, prin sângele Domnului Isus. „Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1 Corinteni 6:11b). Doar jertfa Domnului Isus ne poate sfinți și doar Duhul Său cel Sfânt ne poate ajuta să trăim o viață de sfințenie. “Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o dată pentru totdeauna.” (Evrei 10:10).

E cu totul neobișnuit să spui unui creștin astăzi, “sfânt”, nu-i așa? De fapt dacă cineva ți-ar spune,“sfântule”, poate ai crede că face glume pe seama ta. Ba chiar am auzit expresii dojenitoare de genul: “Ce, te crezi sfânt?”  Dar cât de departe de adevăr este această practică. Noi suntem sfinți datorită jertfei Domnului Isus, nu datorită faptelor bune pe care le facem, deși faptele sunt rezultatul natural al faptului că am fost sfințiți. Cei din jur nu pot să-L vadă pe Isus Hristos și pe Duhul Sfânt trăind în noi, dar pot să vadă că trăim sfânt în toată purtarea noastră. Cu alte cuvinte, ei pot să vadă cât suntem de uniți, atât la necaz cât și la bucurie și cum noi, cei care suntem frați ai Domnului Isus, ne iubim, ne ajutăm și ne căutăm.

Nu trebuie să mori fizic și apoi cineva să-ți facă revizia vieții, iar mai apoi bazat pe ce ai făcut în viață, să decidă dacă meriți sau nu, să te numești sfânt. Trebuie să mori împreună cu Hristos și să învii împreună cu El la o viață nouă. Astfel, omul înviat împreună cu Hristos este sfânt. Odată înviat împreună cu Hristos, pășești pe calea îngustă a credinței, luând jugul ușor al dragostei Lui pe umerii tăi și lași ca Domnul Isus să crească zilnic în tine.

Unitatea creștină se bazează pe o gândire comună, fundamentată în Scriptură. Ca să fim una în gândire, în trăire și în scop, trebuie să veghem în privința cunoașterii, înțelegerii și aplicării învățăturii Scripturii. Fiecare dintre noi avem privilegiul de a citi Scriptura și de a o înțelege cu ajutorul Duhului Sfânt. Atunci când iudeilor din Bereea li s-a predicat Cuvântul, ei “Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa.” (Faptele Apostolilor 17:11b). Atât individual cât și ca Biserică, noi trebuie să aprofundăm învățătura Scripturii și să o aplicăm în fiecare domeniu al vieții noastre. O disciplină importantă pentru un creștin, este aceea de a cunoaște Scriptura, cu scopul de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a-și cunoaște identitatea în Hristos și de a nu fie dus în eroare. Totuși, nici în citirea Scripturii și nici în studiul biblic, nu trebuie să ne izolăm de Biserică. Unii care s-au crezut singuri înțelepți, au tras concluzii din Scriptură, după plăcerea inimii lor și au ajuns să se rătăcească de la credință.

Unitatea creștinilor, sub autoritatea și Domnia lui Hristos, este o unitate vie, organică, este însuși Domnul Isus trăind în noi, prin Duhul Sfânt, adunându-ne împreună în dragostea Lui. Această unitate nu este condiționată de pătura socială din care facem parte, de naționalitatea noastră, sau de alte elemente de genul acesta. „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus” (Galateni 3:28; Coloseni 3:11). Această uitate este condiționată de faptul că suntem făpturi noi în Hristos, având toți aceeași natură divină, căpătată în dar, odată cu mântuirea. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5:16). Toți cei care ne-am născut din Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu și Cuvântul Lui și avem călăuzirea Duhului Sfânt în viața noastră. Ca și creștini, noi trebuie să ascultăm de poruncile Domnului și să practicăm disciplina spirituală. Credința noastră trebuie unită cu fapta. „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta;” (2 Petru 1:5). Fiecare dintre noi suntem chemați ca să lucrăm la unitatea Bisericii și să stăruim în legătura frățească și unitate Duhului. „Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” ( Faptele Apostolilor 2:42).

Unitatea creștină nu înseamnă toleranță. Cu cât arde în noi mai tare focul dragostei pentru Dumnezeu, cu atât mai mult nu numai că fugim de păcat, dar ne și îndepărtăm de tot ce pare a fi rău. Creștinul nu poate spune răului bine, de dragul ca o persoană care trăiește un stil de viață contrar Legii lui Dumnezeu să se simtă inclus în comunitatea celor credincioși. Aceasta este ca și cum o persoană și-ar face voit o rană și ar împinge mizerie în rana deschisă. Infecția și putrefacția toleranței va cuprinde treptat tot trupul, iar dacă acesta nu este tratat și infecția nu este scoasă din organism, el poate chiar să și moară. Noi suntem chemați să fim una cu cei care Îl urmează pe Domnul Isus, dar nu și cu lumea păcătoasă. Altfel, cum vom putea să fim lumină și sare pentru cei pierduți și departe de Dumnezeu? „Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce va fi făcută din nou sărată?! Nu mai este bună la nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri.” (Matei 5:13, 14a,16)

În zilele de acum, contrar Scripturii, văd multe Biserici fluturând drapelul toleranței, ca și cum acesta ar fi o virtute sau ceva cu care ar trebui ca să te mândrești. Nu e de mirare că Domnul Isus a pus întrebarea: “Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Mă rog ca răspunsul la această întrebare să fie: “Da!”, atât în dreptul meu, cât și dreptul fiecăruia dintre dumneavoastră.

Mărturia Bisericii prin trăirea în Unitate

Găsesc potrivit ca să ne îndreptăm privirile spre cei din jurul nostru și să vedem cum trăirea noastră în dragoste și unitate aduce un beneficiu inestimabil societății și în mod special celor departe de Dumnezeu.

Domnul Isus ne-a dat porunca să ne iubim unii pe alții, iar făcând lucrul acesta, cei din jur vor ști că suntem ucenicii Lui. “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34,35). Îmi place foarte mult expresia: „Pocăiții se ajută între ei!”. Tare îmi doresc ca această afirmație să fie realitate, în fiecare biserică creștină. A-L iubi pe Dumnezeu și a iubi oamenii din jur, ar trebui să fie laitmotivul vieții noastre de creștini. 

Ca un far ce ne îndrumă pașii în bezna nopții, tot așa, dragostea turnată în noi prin Duhul Sfânt ar trebui să ne îndrume trăirea, în cele mai mici detalii. Atunci când ne lăsăm călăuziți de Duhul Sfânt, avem în viața noastră roada Duhului, care este: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Faptele noastre vădesc lumii apartenența noastră. “Aşa că după roadele lor îi veți cunoaşte.” (Matei 7:20). Dacă nu ne-am lăsat călăuziți de Duhul Sfânt și am ascultat de îndemnurile firii, sau de șoapta celui rău, astfel păcătuind, trebuie să venim cu pocăință la Dumnezeu imediat. Dacă nu veghem la felul nostru de trăire, dacă lăsăm să fie în mijlocul nostru certuri, neînțelegeri, dezbinări, invidie, bârfă, minciună și alte păcate, oare ce credeți că se va întâmpla cu mărturia noastră înaintea lumii pierdute? Dacă între noi apare un păcat de genul acesta, trebuie imediat să-l scoatem afară și să ne lăsăm de el. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Ce identifică un creștin este faptul că nu mai persistă în a face răul ci persistă în a face binele.

Am participat cu ceva timp în urmă, la o prezentarea pentru produse de slăbire și menținere a unei greutăți corporale normală. Eram interesată în așa ceva, pentru că știam că eram cu cel puțin 10 kg peste greutatea ideală. Când am intrat în sală, am remarcat imediat că persoana care făcea prezentarea ar fi avut de slăbit, cel puțin 60 de kg, ca să ajungă la o greutatea corporală normală. Întrebarea care mi-a venit, imediat în minte, a fost: „Cum crede dânsul că voi cumpăra ceva de slăbit de la el, când el este obez?”  Nu am cumpărat nimic și nici nu m-am putut concentra la prezentarea dânsului, pentru că, în mintea mea, îi făceam eu o prezentare despre exercițiul fizic și despre un regim alimentar sănătos.

Tot așa, poate că sunt situații în care oamenii se uită la unii dintre noi, din Biserică și își pun întrebarea: “Oare de ce să mă pocăiesc, că eu trăiesc o viață mai morală ca ei ?” E o comparație palidă, știu, pentru că noi propovăduim Adevărul. Domnul Isus este singurul care poate să mântuiască, să ierte, să dea unui om viața din belșug, să dea fericirea și să dea viața veșnică. Știu că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu în care găsim înțelepciunea lui Dumnezeu. Știu ce înseamnă să ai Duhul lui Dumnezeu și o relație personală cu Dumnezeu. Dar ce știu cei ce se uită la noi? Ei știu cum trăim. Mai puternic decât vorbele noastre, vorbesc faptele noastre. Dacă suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu, comportamentul nostru trebuie să o dovedească. Nu putem să prezentăm celor din jur cadou mântuirii, al iertării, al dragostei, al bunătății, cu inimi pline de neiertare, de ură și de egoism. Vom face mai mare rău decât bine răspândirii Evanghelie, dacă avem doar o formă de religie, dar tăgăduindu-I puterea.

S-au cheltuit mulți bani și s-au făcut multe eforturi pentru a răspândi creștinismul; și mă bucur pentru aceasta. Sunt de acord cu trimiterea de misionari și sunt de acord și cu cheltuirea de fonduri, pentru misionari și pentru tot felul de ajutorări. În felul acesta, oamenii văzând faptele noastre bune, făcute în numele lui Hristos, să-și deschidă inima pentru Evanghelia pe care o propovăduim, prin fapte și prin cuvinte. Noi suntem Temple vii ale Duhului Sfânt. În fiecare zi și în fiecare clipă, noi suntem Biserica, Trupul lui Hristos. Cei ce nu vin în clădirea Bisericii, pot să vadă prin trăirea noastră, pe Hristos. Acesta chemarea noastră, să mergem în toată lumea și să facem ucenici, iar această chemare, trebuie începută în familie.

                       Mărturia Bisericii, prin trăirea în unitate, necesită o predare totală și o trăire conform noii noastre identități în Hristos. Pentru cel care caută sincer mântuirea, mărturia unui creștin autentic, devine ca pista luminată, gata să primească avionul ce aterizează pe ea, în toi de noapte. Cei din jur văzând trăirea noastră în dragoste și unitate vor fi atrași sper Adevăr. „Eu în ei şi Tu în Mine –, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:23).

                       Însă, nimic nu închide mai repede poarta cerului în fața oamenilor, ca fățărnicia și falsitatea unor oameni, așa ziși religioși, dar care trăiesc contrar Scripturii. Domnul Isus le-a spus cărturarilor și fariseilor din vremea lui: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. (Matei 23:13). Oamenii din jur, când se uită la unii creștini nu văd credința lor însoțită de faptă. Ca să putem arăta celor din jur calea spre Dumnezeu, trebuie în primul rând să umblăm noi pe ea. Pe această cale a credinței se poate merge doar iubind, așa cum am fost și noi iubiți, doar iertând așa cum am fost și noi iertați și doar într-o totală supunere și dependență de Dumnezeu. Doar atunci când facem lucrul acesta, se poate produce o unitate a Duhului între noi, unitate care să mărturisească lumii despre Hristos.

                   Trăind în adevăr și în lumină, în transparență și în onestitate, chiar și greșelile și pocăința noastă, vor putea să lucreze spre un bine mai înalt decât va putea orice formă de fățărnicie. Biserica este ca o familie. La fel cum unitatea dintre un soț și o soție este vitală pentru sănătatea și propășirea familiei, tot așa și unitatea în familia Bisericii este importantă pentru a ne duce la împlinire mandatul de a răspândi Evanghelia, până la marginile pământului. Cel mai mare bine, cea mai mare moștenire pe care părinții pot să o dea copiilor lor, este dragostea și unitatea dintre ei. Atunci când mama și tata se iubesc, când se respectă și când se ajută, se creează o stare de siguranță în familie. Când acești părinți iubitori greșesc unul față de altul, sau față de copii, vor căuta tot posibilul să vină din nou în unitate, cerându-și iertare unul de la celălalt, astfel căutând pacea, cu orice preț. Procesul pocăinței, este și acesta un îndrumător spre mântuirea celor din jur, pentru că Domnul Isus își arată frumusețea harului Său, chiar în slăbiciunile noastre.

         Cred că efortul cel mai uriaș pe care trebuie să-l facem ca și creștini, pentru a câștiga suflete la mântuire, este să ne pocăim și să trăim conform noii noastre identități în Hristos. Mă rog să ne trezim, biserică cu biserică, pastor cu pastor, preot cu preot, om cu om, și să nu mai tolerăm păcatul, ca normă. (Efeseni 4:30-32, Galateni 5:19-21). Dacă citești aceste rânduri și știi că încă nu ți-ai dat viața Domnului Isus ca El să fie Domnul și Mântuitorul Tău personal, nu lăsa mărturia negativă a unor „creștini” să stea între tine și Mântuitorul Tău. Acceptă mântuirea care a fost câștigată pentru tine de Însuși Creatorul tău, Domnul Isus, care și-a dat viața la Calvar pentru tine.  “Dacă mărturisești, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,” (Romani 10:9).

 

 

Share this

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.