Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de suferință – III

Recent am sărbătorit Ziua Internațională a Femeilor. Cu această ocazie, doresc și eu tuturor femeilor bucurie, sănătate și binecuvântări cerești. Gândul meu se îndreaptă, în mod special, spre mamele care-și cresc și educă copiii în conformitate cu Scriptura, lucru deloc ușor în această perioadă din istorie. În contextul suferinței, subiect pe care îl vom continua în acest articol, mi-am amintit de o femeie deosebită care și-a sfârșit viața ca martiră, pe data de 7 Martie 203 AD alături de alți 5 creștini, la doar vârsta de 22 de ani. Numele ei a fost Vibia Perpetua. Perpetua făcuse parte dintr-o familie înstărită și tocmai înainte de a fi fost martirizată ea născuse primul ei copil. Ea a fost întemnițată în Cartagina pentru credința ei în Christos, împreună cu slujnica ei Felicitas, care era de fapt fusese însărcinată la momentul arestării. Împreună cu ele au mai fost și alți patru creștini. Când a venit timpul ca cei 6 creștini să meargă în fața judecătorului, tatăl lui Perpetua a mers în urma lor, implorându-și fiica să se lepede de Christos și implorând judecătorul pentru milă. Când a văzut acest lucru, judecătorul a încercat, de asemenea, să o convingă pe Perpetua să-și schimbe poziția, dar ea a refuzat spunând: „Nu pot! Sunt creștină!”. Nici suferințele îndurate, nici perspectiva pierderii vieții, nici afecțiunea de mamă față de copil, nici măcar copilul nenăscut al lui Felicitas nu au clătinat credința acestor femei în Christos. Dimpotrivă, ele au pășit cu curaj și credință în arena cu fiare sălbatice, iar când a văzut mâna tremurândă a gladiatorului care trebuia să execute comanda finală, Perpetua l-a ajutat, ridicând sabia și îndreptând-o spre gâtul ei.

Biblia ne învață să ne uitam la sfârșitul felului de viețuire a mai marilor noștri în credință și să le urmăm exemplul. De aceea, îmi place să citesc atât relatările Scripturii cât și mărturiile personalelor care au trecut biruitori prin prigoană, sau prin alte suferințe, dar care au fost credincioși Domnului, până la sfârșitul vieții. Nu-mi doresc nimic mai mult în această viață, decât să-L iubesc și să-L onorez pe Domnul, până la capătul drumului pe acest pământ. Chiar dacă aș pierde tot ce am, chiar și viața de mi-ar fi luată pentru că-L slujesc, eu doresc să-i rămân credincioasă Domnului. Aceasta-mi doresc, din toată inima, și pentru copiii mei, pentru cei dragi ai mie și pentru toți cei care citiți aceste rânduri. Totuși, cum putem să privim prigoana și suferința, din pricina lui Christos, ca pe o onoare? Cum putem să o primim cu bucurie, așa cum a lăsat scris Perpetua în jurnalul ei din închisoare?

Apostolul Pavel spune: “Căci, pentru mine, a trăi este Christos și a muri este un câștig.” (Filipeni 1:21) Este pentru mine Christos atât de vital ca și aerul pe care-l respir? Pot să spun că fără Christos nu este viață? Aș primi și eu, cu bucurie, răpirea averilor, cum citim în Evrei 10:33-35: „În adevăr, ați avut milă de cei din temniță și ați primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că aveți în ceruri o avuție mai bună, care dăinuie. Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire!” (Evrei 10:33-35)

Înainte să vorbim despre suferința persecuției, trebuie să vorbim despre întoarcerea autentică la Dumnezeu. Mulți copii care au fost născuți în familii creștine și duși la biserică regulat au îmbrățișat religia părinților lor din inerție. Alții văd Biserica exact ca pe un club unde mergi să te socializezi și să auzi mesaje care să te facă să te simți bine. Dar cel care cu adevărat a îngenunchiat în fața lui Christos și L-a acceptat ca Domn și Mântuitor, are o relație personală cu El, este născut din nou și are Duhul Sfânt în el. Pentru acesta, nu este nimeni și nimic mai de preț, în viața lui, decât Mântuitorul. De multe ori, mie mi se pare că limbajul bisericesc este un limbaj de lemn, care nu mai provoacă nici o reacție în ascultători. Nicodim, un fariseu, a venit noaptea pe ascuns la Domnul Isus să-L întrebe cum se primește mântuirea. Domnul Isus i-a spus: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh.”(Ioan 3:3) Îmi place foarte mult răspunsul sincer al lui Nicodim: „Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?” (Ioan 3:4). Văd din răspunsul lui Nicodim că el pur și simplu nu înțelesese nașterea din nou. Oare câți ascultă mesajul Evangheliei și nu înțeleg nimic, ba chiar cred că noi suntem deplasați mintal să credem ce spune Scriptura. Asta pentru că cei care nu sunt născuți din nou, sunt doar carne, dar cel născut din nou este de asemenea și duh, deoarece a înviat la o nouă viață împreună cu Christos. Acest om nou, în care viața din viața lui Christos a pătruns, este un om care trăiește pe acest pământ ca un călător, având ca scop să-L cinstească pe Dumnezeu în tot ce face. De aceea, când suferința persecuției lovește într-un om cu totul îndrăgostit de Christos, acesta va renunța la tot pentru Christos, pentru că știe că identitatea lui este mai importantă decât ceea ce are și cine este Dumnezeu este mai important decât ce primește de la El. Cel care Îi aparține lui Christos, va lăsa în urma lui un exemplu vrednic de urmat, cum spune in Filipeni 4:18b: „un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu.”

Atunci când ai o întâlnire reală cu Dumnezeu, când te unești cu El, primind natura Lui, știi că adevărata valoare, adevărata comoară este cunoașterea Lui, este trăirea într-o relație cu El. Bucuria mântuirii, bucuria să știi că ești în voia Domnului, nu se compară cu nici o altă bucurie vremelnică. Mă rog Domnului ca fiecare dintre noi să putem spune la fel ca și Apostolul Pavel: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Christos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Christos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Christos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Christos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință.”

Un om foarte bogat, care a slujit lui mamona (banului) toată viața, pe patul morți, și cu ultima suflare, i-a spus soției să pună toți banii lui în mormânt cu el. Apoi a făcut-o să-i promită că va face așa. Aceasta a scris un cec pentru suma totală și la pus în buzunarul de la sacoul cu care a fost îngropat. Tot ce adunăm aici pe pământ, rămâne pe pământ, dar tot ce adunăm pentru cer, rămâne pentru eternitate. Domnul Isus spune că nici un pahar de apă dat în numele Lui nu va rămânea nerăsplătit. Cu cât mai mult nu ne va răsplăti El pentru orice facem, sau orice suferim, pentru numele Lui. Dar dacă comoara noastră nu este El, dacă credem că renunțând la Numele Lui vom putea câștiga ceva, ne înșelăm. Domnul Isus ne spune: „Căci oricine va vrea să-și scape viața o va pierde, dar oricine își va pierde viața din pricina Mea și din pricina Evangheliei o va mântui.” (Marcu 8:35) Nu ar trebui să așteptăm ziua încercării, a persecuției, ca să aflăm dacă Domnul este comoara noastră cea mai de preț. Este suficient să ne uităm cum ne petrecem timpul, cum ne cheltuim banii și cât de des căutăm părtășia cu cei de aceeași credință, ca să vedem unde este cu adevărat comoara noastră.

Va continua,

 

Marinela BUZAȘ  /   luminipentrusuflet.com

 

Share this

Un gând despre „Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de suferință – III

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.