Într-o zi de sâmbătă, m-am dus la sora mea în vizită. Dintr-o dată, am avut o durere profundă în abdomen și am fost dusă cu ambulanța la spital. Acolo, în mai puțin de câteva ore, am avut operație de apendicită. Până în ziua de azi mă întreb: „cum de mi-au făcut operația așa repede, fără nici măcar o analiză?” Era spre sfârșitul anului școlar, așa că, din cauza spitalizării, abia că am putut să termin cu bine școala, căci acumulasem multe absențe. După operație, în fiecare zi, eram tot mai lipsită de putere. Astfel, i-am cerut doctorului să mă mai țină o zi, și încă o zi în spital, pentru că mă simțeam foarte rău. Dar după două săptămâni, doctorul a tras linia și a spus: „Gata, mergi acasă!” Ajunsă acasă, am mai stat câteva zile în dureri, dar nu mai puteam dormi decât în fotoliu, pentru că simțeam tot timpul că mă sufoc. Respiram foarte superficial căci de fiecare dată când luam o respirație mai adâncă simțeam un junghi în piept. M-am dus la doctorul de familie, care m-a trimis imediat să fac un X-Ray la plămâni. Mai apoi am fost trimisă, de urgență, direct la Pneumoftiziologie (TBC). Cum eram adoptată, și se pare că verdictul dat de doctor era grav, amândouă, mătușa care m-a adoptat și mama mea, m-au dus la spital. În văzul tuturor, pe tramvai, una dintre ele plângea în hohote, zicând doar: „Fata mea, fata mea!” Dar eram prea slăbită să-mi fie jenă sau să o opresc. Când am ajuns la spital, am fost surprinsă că doctorul și încă alte câteva persoane mă așteptau. Doctorul a spus, cu un ton grav, mamei și mătușii mele să aștepte într-o sală separată. Atunci m-au luat și m-au dus dintr-o cameră în altă cameră, în altă cameră până am ajuns într-o sală mare. Acolo m-au așezat pe un scaun fără spătar. Poate mi-au explicat ceva, poate nu; eu nu țin mine nici un fel de explicație. Atâta știu, că o asistentă a început să mă spele cu ceva soluție rece pe spate, iar când doctorul a spus „gata”, cele 3 sau 4 femei care inexplicabil stăteau în jurul meu, m-au cuprins cu brațele lor, care parcă s-au transformat în bare de oțel. M-am uitat spre doctor și am apucat să văd acul pe care l-a înfipt în cavitatea pleurală și cu care mi-a scos aproximativ 1.5 L. Am crezut că penetrarea acului va fi cea mai mare durere, dar pe cât vedeam cum lichidul din plămâni umplea borcanul din fața mea, cu atât durerile deveneau tot mai insuportabile. Doream din toată inima să mă abțin, să nu plâng dar nu puteam. Mă miram că nu vine mama mea și mătușa mea înăuntru căci eu strigam cât puteam: „Mor! Mor! Opriți-vă!” De fapt strigătul meu era ca zumzetul unui om care se îneacă. Una dintre femei plângea și ea cu mine. Ca prin vis îmi amintesc că ar fi spus cineva, că lichidul mi-a deplasat inima de la loc. Eram convinsă că voi muri, dacă nu de altceva, cel puțin de la durerile provocate. Când s-au oprit mă gândeam că dacă ar mai fi continuat, pentru încă o secundă, nu aș mai fi rezistat. Dacă aș fi știut eu atunci că vor urma alte câteva sesiuni de genul acesta, dar de data aceasta cu un doctor student, căruia tare-i mai tremura mâna, poate l-aș fi rugat pe primul doctor să scoată tot lichidul, de prima dată, chiar dacă aș fi leșinat de durere; dar nu am știut. Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – IV” →