Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – V

Recent, unul dintre cei mai îndrăgiți muzicieni, Ghighi Iovin, a trecut pragul veșniciei. Aș putea să-i enumăr calitățile și realizările, dar știu că mulți dintre dumneavoastră l-ați cunoscut, sau puteți să aflați, ușor, despre el pe internet.

Eram în prag să scriu următorul articol despre suferință, gândindu-mă să adresez atitudinea noastră în fața suferinței, când am aflat această veste dureroasă. La Serviciu Memorial, a fost citit unul din ultimele mesaje pe care Ghighi le-a trimis din spital: „Dragilor, virusul este pe locul doi. Aici este vorba de luptă spirituală personală, pe care Domnul o conduce indiscutabil până la sfârșit. E vorba de pocăința mea aici, și El mă învață pas cu pas tot ceea ce am sărit și ocolit în viață. El este Domn și ne va da izbândă. Eu am multe de lămurit cu El, e un timp de Har și cercetare. Gata cu jumătăți de măsură, sunt încrezător că Domnul dragostei mă va rezolva.” Am fost profund mișcată de experiența personală pe care Ghighi a avut-o în mijlocul suferinței, așa că am decis să meditez un pic la cuvintele lui Ghighi, sau la ce am înțeles eu din cele spuse de el.

„Suferința e pe locul doi, pe primul loc e lupta spirituală.” Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – V”

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – IV

Într-o zi de sâmbătă, m-am dus la sora mea în vizită. Dintr-o dată, am avut o durere profundă în abdomen și am fost dusă cu ambulanța la spital. Acolo, în mai puțin de câteva ore, am avut operație de apendicită. Până în ziua de azi mă întreb: „cum de mi-au făcut operația așa repede, fără nici măcar o analiză?” Era spre sfârșitul anului școlar, așa că, din cauza spitalizării, abia că am putut să termin cu bine școala, căci acumulasem multe absențe. După operație, în fiecare zi, eram tot mai lipsită de putere. Astfel, i-am cerut doctorului să mă mai țină o zi, și încă o zi în spital, pentru că mă simțeam foarte rău. Dar după două săptămâni, doctorul a tras linia și a spus: „Gata, mergi acasă!” Ajunsă acasă, am mai stat câteva zile în dureri, dar nu mai puteam dormi decât în fotoliu, pentru că simțeam tot timpul că mă sufoc. Respiram foarte superficial căci de fiecare dată când luam o respirație mai adâncă simțeam un junghi în piept. M-am dus la doctorul de familie, care m-a trimis imediat să fac un X-Ray la plămâni. Mai apoi am fost trimisă, de urgență, direct la Pneumoftiziologie (TBC). Cum eram adoptată, și se pare că verdictul dat de doctor era grav, amândouă, mătușa care m-a adoptat și mama mea, m-au dus la spital. În văzul tuturor, pe tramvai, una dintre ele plângea în hohote, zicând doar: „Fata mea, fata mea!” Dar eram prea slăbită să-mi fie jenă sau să o opresc. Când am ajuns la spital, am fost surprinsă că doctorul și încă alte câteva persoane mă așteptau. Doctorul a spus, cu un ton grav, mamei și mătușii mele să aștepte într-o sală separată. Atunci m-au luat și m-au dus dintr-o cameră în altă cameră, în altă cameră până am ajuns într-o sală mare. Acolo m-au așezat pe un scaun fără spătar. Poate mi-au explicat ceva, poate nu; eu nu țin mine nici un fel de explicație. Atâta știu, că o asistentă a început să mă spele cu ceva soluție rece pe spate, iar când doctorul a spus „gata”, cele 3 sau 4 femei care inexplicabil stăteau în jurul meu, m-au cuprins cu brațele lor, care parcă s-au transformat în bare de oțel. M-am uitat spre doctor și am apucat să văd acul pe care l-a înfipt în cavitatea pleurală și cu care mi-a scos aproximativ 1.5 L. Am crezut că penetrarea acului va fi cea mai mare durere, dar pe cât vedeam cum lichidul din plămâni umplea borcanul din fața mea, cu atât durerile deveneau tot mai insuportabile. Doream din toată inima să mă abțin, să nu plâng dar nu puteam. Mă miram că nu vine mama mea și mătușa mea înăuntru căci eu strigam cât puteam: „Mor! Mor! Opriți-vă!” De fapt strigătul meu era ca zumzetul unui om care se îneacă. Una dintre femei plângea și ea cu mine. Ca prin vis îmi amintesc că ar fi spus cineva, că lichidul mi-a deplasat inima de la loc. Eram convinsă că voi muri, dacă nu de altceva, cel puțin de la durerile provocate. Când s-au oprit mă gândeam că dacă ar mai fi continuat, pentru încă o secundă, nu aș mai fi rezistat. Dacă aș fi știut eu atunci că vor urma alte câteva sesiuni de genul acesta, dar de data aceasta cu un doctor student, căruia tare-i mai tremura mâna, poate l-aș fi rugat pe primul doctor să scoată tot lichidul, de prima dată, chiar dacă aș fi leșinat de durere; dar nu am știut. Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – IV”

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de suferință – III

Recent am sărbătorit Ziua Internațională a Femeilor. Cu această ocazie, doresc și eu tuturor femeilor bucurie, sănătate și binecuvântări cerești. Gândul meu se îndreaptă, în mod special, spre mamele care-și cresc și educă copiii în conformitate cu Scriptura, lucru deloc ușor în această perioadă din istorie. În contextul suferinței, subiect pe care îl vom continua în acest articol, mi-am amintit de o femeie deosebită care și-a sfârșit viața ca martiră, pe data de 7 Martie 203 AD alături de alți 5 creștini, la doar vârsta de 22 de ani. Numele ei a fost Vibia Perpetua. Perpetua făcuse parte dintr-o familie înstărită și tocmai înainte de a fi fost martirizată ea născuse primul ei copil. Ea a fost întemnițată în Cartagina pentru credința ei în Christos, împreună cu slujnica ei Felicitas, care era de fapt fusese însărcinată la momentul arestării. Împreună cu ele au mai fost și alți patru creștini. Când a venit timpul ca cei 6 creștini să meargă în fața judecătorului, tatăl lui Perpetua a mers în urma lor, implorându-și fiica să se lepede de Christos și implorând judecătorul pentru milă. Când a văzut acest lucru, judecătorul a încercat, de asemenea, să o convingă pe Perpetua să-și schimbe poziția, dar ea a refuzat spunând: „Nu pot! Sunt creștină!”. Nici suferințele îndurate, nici perspectiva pierderii vieții, nici afecțiunea de mamă față de copil, nici măcar copilul nenăscut al lui Felicitas nu au clătinat credința acestor femei în Christos. Dimpotrivă, ele au pășit cu curaj și credință în arena cu fiare sălbatice, iar când a văzut mâna tremurândă a gladiatorului care trebuia să execute comanda finală, Perpetua l-a ajutat, ridicând sabia și îndreptând-o spre gâtul ei. Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de suferință – III”

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – II

Continuare de aici

Încercând să arat, în mod practic, cum se evidențiază identitatea creștină în viața noastră de zi cu zi, cred că procesul pocăinței este cel mai clar exemplu a faptului că aparținem lui Christos. În articolul curent, doresc să vorbesc despre pocăință și despre întristarea sau suferința după voia Domnului care însoțește adevărata pocăință. “totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:9)

 Dintre toate învățăturile false, care s-au strecurat în creștinism de-a lungul veacurilor, îmi displac cel mai mult cele care spun că: creștinii nu mai trebuie să se pocăiască, nu trebuie să-și mărturisească păcatele și nu mai trebuie să trăiască o viață sfântă. Unii merg până acolo încât spun că dacă ai rostit odată o rugăciune de acceptare a Domnului în viața ta, poți să trăiești cum vrei; poți chiar să faci păcate premeditate. Vă imaginați o căsătorie în care soția își înșală soțul, îl disprețuiește, și-i spune ceva de genul: „Dragul meu, noi suntem căsătoriți, deci, nici nu-mi voi cere iertare, nici nu mă voi oprii din comportamentul meu, chiar dimpotrivă, voi face ce vreau, când vreau, fără să-ți dau ție socoteală de nimic!” Dacă nu putem să concepem o astfel de relație, între doi oameni, cum putem să ne imaginăm o astfel de relație între om și Dumnezeul cel Sfânt, care a plătit cu sângele Fiului Său răscumpărarea noastră? Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – II”

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul  vis-a-vis de suferință – I

       Am intrat într-un an nou, cu multe necunoscute dar cu certitudinea faptului că Dumnezeul nostru este Stăpân, Suveran și Domn. Atunci când Îl cunoaștem pe Dumnezeu și când ne cunoaștem identitatea noastră în Christos putem trăi o viață plină de belșugul bucurie și al dragostei cerești, indiferent de circumstanțele exterioare ale vieții. În ultimele săptămâni, vești despre membri de familie și prieteni dragi, care trec prin suferință, mi-au umplut și mie obraji de lacrimi și inima de tristețe.

Pe acest pământ vom experimenta suferință și necazuri dar știm că și acestea sunt îngăduite de Dumnezeu și chiar dacă acum cunoaștem doar în parte, vine în curând ziua când vom cunoaște pe deplin, ziua când chiar Domnul Isus ne va șterge ultima lacrimă de pe obraz. Așa că la începutul acestui an, aș dori să ne uităm împreună la subiectul suferinței. Doresc să mă feresc de întrebări filozofice și mai degrabă doresc să abordez acest subiect în mod practic, arătând cum identitatea noastră nouă, în Christos, marchează felul în care percepem și ne relaționăm la suferință. Simone Weil spunea că: „Extraordinara măreție a creștinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferință ci o utilizare supranaturală a suferinței (Greutatea și Harul).

Păcatul a adus în lume suferința fizică, spirituală, socială, psihologică şi chiar ecologică.  Întreaga creație geme și suferă datorită păcatului intrat în omenire: “că şi creaţia însăşi va fi eliberată din sclavia degradării şi adusă în libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Noi ştim că, până acum, întreaga creație geme şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, ci şi noi înşine, care avem primul rod, adică Duhul, gemem în noi înşine, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupurilor noastre.” (Romani 8:21-23) De ce boală? De ce atâtea accidente, ură și războaie? Chiar natura acestor întrebări arată faptul că noi tânjim după cer, după locul prezenței lui Dumnezeu, unde nu va mai fi lacrimă, iar suferința va avea sfârșit, loc spre care ne îndreptăm cu pași repezi. Când fiica mea s-a născut cu o malformație cardiacă congenitală, l-am întrebat pe doctor: “De ce s-a întâmplat lucrul acesta fetiței mele?” Cu ochii la șablonul inimii de pe masă, parcă pierdut într-un labirint, a spus: „Întrebarea mea e cum de se nasc atâția copii sănătoși? Corpul uman este atât de complex!” Pe când unii se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu răul, alții se întrebă cum mai îngăduie Dumnezeu omul, cum de mai are răbdare cu noi? Existența noastră, scurtă, pe acest pământ, comparată cu un abur care abia l-ai văzut și a dispărut, este ultima șansă pe care ne-o dă Dumnezeu să ne întoarcem la El cu pocăință ca să fim izbăviți de sub blestemul păcatului. Dar avem și libertatea să-I întoarcem spatele și să ne îndreptăm spre pedeapsa veșnică. Pentru noi creștinii, lumea aceasta este ultimul loc în care vom înfrunta răul, nedreptatea, suferința și necazul. Cu alte cuvinte, mai rău decât aici pe pământ nu ne va fi niciodată. Pe când pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, pământul acesta este cel mai frumos loc de care se vor bucura vreodată, căci aici încă Dumnezeu lasă soarele bunătății Lui să strălucească și peste cei buni și peste cei răi. Dacă citești aceste rânduri și încă nu ești hotărât în ce privește acceptarea jertfei Domnului Isus ca singurul mod de răscumpărare, roagă-te ca Domnul să te ajute să înțelegi și să accepți planul Lui. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu prin care El caută să ne vorbească fiecăruia. Pentru cei care doriți să citiți Biblia sistematic, aici.

Soluția suferinței umane se găsește în suferințele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel sfânt și fără de păcat. Dumnezeu a răspuns cu dragostea Sa, chiar dacă tot ce merităm noi este moarte, blestemul și separarea veșnică de El. Cu cât meditez mai mult la jertfa Domnului Isus pe cruce, cu atât mă minunez mai mult. Mi-e așa de greu să cuprind cu mintea mea limitată, cum de Fiul lui Dumnezeu, Creatorul nostru, a suferit rușinea, singurătatea, trădarea, tăcerea Tatălui și a murit batjocorit în locul meu. Crucea lui Christos ne dovedește nu doar dragostea lui Dumnezeu dar și manifestarea justiției lui Dumnezeu. Cel care vine la Christos, se leapădă de sine, moare împreună cu Christos, și învie împreună cu Christos un om nou, un om transformat, umplut de Duhul Sfânt. Domnul Isus nu ne-a promis o viață lipsită de greutăți, lipsuri, suferință și necazuri. Chiar dimpotrivă în Ioan 16:33 citim cuvintele Domnului, “V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Cel care cu adevărat a înțeles mesajul crucii lui Christos, Îl urmează din dragoste, supus, știind că la capătul drumului pe acest pământ, intră în Împărăția veșnică al lui Dumnezeu, unde pe veci se va bucura, iar suferințele vor doar amintiri.

În 2019, Marty Sampson, un cântăreț și compozitor de “muzică creștină”, a anunțat că “și-a pierdut credința”, deci că nu mai crede în Dumnezeu. Un argument pe care Marty l-a menționat într-un interviu, a fost faptul că nu înțelege de ce Dumnezeu îngăduie suferința. După ce a explicat în ce biserică a crescut și care a fost “învățătura biblică” pe care a primit-o încă din copilărie, am înțeles că Marty niciodată nu a înțeles mesajul crucii lui Christos. Aceasta m-a dus cu gândul la profețiile din Vechiul Testament despre Domnul Isus. Unele profeții vorbesc despre un Mesia care urma să vină să domnească, a cărui scaun de domnie va fi veșnic, numindu-L Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii. Dar alte profeții, Îl descriu pe Mesia ca fiind “Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.” (Isaia 53:3). Ca și în vremea noastră, și în vremea Domnului Isus unii oameni au luat doar ce au vrut din Scriptură. Așa s-a ajuns că atunci când unii și-au dat seama că Domnul Isus nu era Eliberatorul pe care și-l închipuiau ei, L-au respins, L-au condamnat la moarte și L-au răstignit. Chiar ucenicii Domnului Isus, vorbind între ei după răstignirea Lui, au spus: “Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel, dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri.” (Luca 24:21). Dar, chiar atunci, în timp ce vorbeau aşa, le-a ieșit Domnul în cale. O, ce har să îți iasă Domnul în cale și să-ți descopere Adevărul! Domnul Isus le-a spus acestor ucenici: „O, nepricepuților şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. ” (Luca 24:25-27).

Noi trebuie să acceptăm tot adevărul despre Christos și totodată trebuie să acceptăm tot adevărul despre noi, ca să ne putem raporta corect la suferință. Noi nu căutăm suferința, chiar dimpotrivă ne ferim de ea și Domnul ne păzește și ne scapă de atâtea rele care ni s-ar putea întâmpla. Domnul și astăzi vindecă și alină suferința. Scriptură este plină de îndemnuri care ne învață să ne păzim de multe rele, care ar aduce suferință în viața noastră. Dar suferința nu poate fi ocolită. Mai devreme sau mai târziu, suferințe de diferite proporții se va abate peste fiecare. Cineva l-a întrebat pe C.S. Lewis, “de ce suferă și cei neprihăniți?” “De ce nu?” a răspuns el, “Ei sunt singurii care o pot purta.” Creștinul poate să sufere pierderea și să nu se răzbune, poate să sufere pe nedrept și să iubească pe asupritorii lui, poate să trăiască deasupra realității care se vede doar cu ochii de carne, pentru că este o făptură nouă, este una cu Christos.

Suferința, în viața noastră, nu vine doar din cauza suferinței împărtășite de omenirea întreagă, suferința vine și în urma faptul că iubim. De fapt, cu cât iubești mai mult o persoană cu atât vei suferi mai mult când acea persoană trece prin suferință. Dacă cu adevărat suntem una cu Christos și dacă El trăiește în noi și prin noi, și noi vom împărtăși dragostea și durerea Domnului Isus pentru cei nemântuiți, pentru cei în suferință. Iar atunci când datorită neascultări vom cădea în păcat, lacrimile pocăinței vor curge pe obrajii noștri datorită întristări că am păcătuit împotriva Domnului Isus, știind ce mare preț a trebuit El să plătească pentru păcatele noastre. Iubirea va aduce și suferință, dar această suferință va da și roade. Pavel scrie în Galateni 4:19 „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!”

Urătorul articol aici: Identitatea omului în Christos Domnul  vis-a-vis de suferință – II

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul  vis-a-vis de prietenie (V)

ARTICOLUL PRECEDENT DESPRE PRIETENIE

Domnul Isus ne-a dat mântuirea în dar, dar ne-a dat și multe alte daruri care ne definesc noua noastră identitate în El. Printre aceste daruri este și darul prieteniei. Domnul Isus este Prietenul nostru, a celor ce am crezut în El și care-L urmăm, dar tot El, Domnul, este liantul care ne ține uniți în relații de dragoste, prietenie și respect.

La fiecare sfârșit de an mă gândesc și la sfârșit, în general. Mă gândesc la cei care și-au sfârșit alergarea în anul care a trecut și mă gândesc că și eu mă apropii de sfârșitul meu, aici pe pământ. Gândindu-mă la aceasta prind curaj, la fel ca un alergător care vede linia de sosire și se avântă cu tot elanul să termine cursa, bine. La sfârșitul alergării mele, când voi sta înaintea Domnului și Mântuitorului meu, vreau să mă prezint cu cât mai multe fapte bune, făcute în numele Domnului Isus și de dragul Lui. Totodată, îmi doresc să văd cât mai multe suflete, pentru care am fost și eu un îndrumător spre calea mântuirii, acolo. De aceea, munca cea mai frumoasă, investiția cea mai măreață este în relații. Relația noastră cu Dumnezeu, iar apoi, prin harul Său, relațiile dintre noi, sunt comoara cea mai de preț pe acest pământ. Jonathan Edwards, referindu-se la relațiile de prietenie, spunea că sunt la „cea mai înaltă treaptă a fericirii” omului.

În acest ultim articol cu privire la prietenie, doresc să ne îndreptăm atenția asupra câtorva exemple vrednice de urmat, a celor care au luptat lupta cea bună a credinței, în dragoste față de Dumnezeu și față de cei din jurul lor. “Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” (Evrei 13:7) Pentru mine, un astfel de exemplu a cărui credință doresc să o urmez, este Părintele Iosif Trifa. Scrierile Părintelui Iosif Trifa, cum ar fi „Corabia lui Noe” sunt o binecuvântare pentru mine personal, dar știu că și pentru mulți. Poetul Traian Dorz și-a predat viața Domnului Isus în urma citirii cărții „Corabia lui Noe”.

În ultimele sale clipe de viață, Părintele Trifa l-a avut la căpătâiul patului pe fratele Dorz, iar ultima conversație între aceștia doi, conversație chiar înainte cu puțin de trecerea în veșnicie a Părintelui, ne dă șansa să vedem frumusețea prietenie lor.

„Iosif Trifa: Să păstrați toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul și de Duhul Domnului…M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci și o pilda cum să-L urmați. Să calcați după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiți, la sfârșitul luptei noastre, lângă Domnul, in Canaanul Său Ceresc…

…Oricât ați avea de suferit, să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădați Cauza Evangheliei și a Bisericii vii… Va veni vremea când Dumnezeu și Adevărul ne vor face dreptate și nouă…Să aveți neîncetat ochii ținta la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Isus cel Răstignit…
Traian Dorz: Nu încercați să adormiți puțin? Ați obosit vorbind.

Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc…Și o întinse spre mine.

O luai din nou intre mâinile mele…Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: O, mânuța asta sfântă și chinuită, care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc și de aur, care vor rămâne veșnic. Care a suferit atât de mult pentru mine și pentru mulți; care mi-a făcut atât de mult bine, mie și altora… O, inima asta care bate tot mai încet… Șiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingând-se și picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuța străvezie și uscata, care mi se păru, dintr-o dată, nefiresc de rece.

Îmi apăsai din nou, încet și moale, buzele peste ea și apoi o dusei ușor sub pătura calda. Văzui lacrimi și în ochii lui.”

Fratele Traian Dorz, a suferit mult pentru credință, fiind alungat chiar de la casa părintească. Părintele Trifa, a fost un adevărat părinte spiritual și un prieten de nădejde pentru fratele Dorz. Vă redau un paragraf din scrisoarea Părintelui Trifa către fratele Dorz, pe când fratele Dorz era în armată: „Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul. Domnul să te mângâie și să te păzească acolo, departe unde ești. Ce mult nădăjduiam că te voi avea mereu aici, lângă mine, nu ca să te mai pun mereu la muncă, ci ca să-mi fii aproape, căci atâta de mult simt lipsa ta… Abia acum văd cât de mult îmi lipsești și cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu, caută să vii cât mai curând.”

Uitându-mă la aceste exemple de prietenie și devotament, acum la răscrucea dintre ani, când mulți dintre noi ne facem o analiză și ne propunem scopuri nobile și bune la care să lucrăm în anul în care intrăm, ce scop mai măreț ar putea fi decât să devii pentru cineva un prieten de nădejde. Personal, în anul în care intrăm, îmi doresc să descopăr tot mai mult binecuvântarea prieteniei, binecuvântarea dăruirii, de dragul Domnului. E așa ușor să stagnezi, să te oprești din creștere, să crezi că te-ai ajuns, să crezi că poți singur, că nu ai nevoie de frați și surori. Izolarea, pe lângă faptul că nu este planul lui Dumnezeu pentru noi, este foarte periculoasă, putând duce la mândrie, și rătăcire. Versetul din Eclesiast 4:9,10: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul.

Dar vai de cine este singur și cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”, mi-a fost realitate în viață de multe ori. Când ai un prieten credincios și devotat lui Dumnezeu, acesta nu te va lăsa, ci va mijloci la Dumnezeu pentru tine și nu te va abandona, ci va lupta pentru tine și împreună cu tine, chiar atunci când tu ești căzut și greșit. Mulțumesc Domnului pentru prieteniile pe care le-am avut și le am. Aceste prietenii îmi fac viața mai frumoasă, umblarea cu Isus mai armonioasă și depărtarea de pe calea dreaptă tot mai străină. 

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie V

         Citește articolul anterior aici 

Domnul Isus ne-a dat mântuirea în dar, dar ne-a dat și multe alte daruri care ne definesc noua noastră identitate în El. Printre aceste daruri este și darul prieteniei. Domnul Isus este Prietenul nostru, a celor ce am crezut în El și care-L urmăm, dar tot El, Domnul, este liantul care ne ține uniți în relații de dragoste, prietenie și respect.

La fiecare sfârșit de an mă gândesc și la sfârșit, în general. Mă gândesc la cei care și-au sfârșit alergarea în anul care a trecut și mă gândesc că și eu mă apropii de sfârșitul meu, aici pe pământ. Gândindu-mă la aceasta prind curaj, la fel ca un alergător care vede linia de sosire și se avântă cu tot elanul să termine cursa, bine. La sfârșitul alergării mele, când voi sta înaintea Domnului și Mântuitorului meu, vreau să mă prezint cu cât mai multe fapte bune, făcute în numele Domnului Isus și de dragul Lui. Totodată, îmi doresc să văd cât mai multe suflete, pentru care am fost și eu un îndrumător spre calea mântuirii, acolo. De aceea, munca cea mai frumoasă, investiția cea mai măreață este în relații. Relația noastră cu Dumnezeu, iar apoi, prin harul Său, relațiile dintre noi, sunt comoara cea mai de preț pe acest pământ. Jonathan Edwards, referindu-se la relațiile de prietenie, spunea că sunt la „cea mai înaltă treaptă a fericirii” omului.

În acest ultim articol cu privire la prietenie, doresc să ne îndreptăm atenția asupra câtorva exemple vrednice de urmat, a celor care au luptat lupta cea bună a credinței, în dragoste față de Dumnezeu și față de cei din jurul lor. “Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!” (Evrei 13:7) Pentru mine, un astfel de exemplu a cărui credință doresc să o urmez, este Părintele Iosif Trifa. Scrierile Părintelui Iosif Trifa, cum ar fi „Corabia lui Noe” sunt o binecuvântare pentru mine personal, dar știu că și pentru mulți. Poetul Traian Dorz și-a predat viața Domnului Isus în urma citirii cărții „Corabia lui Noe”.

În ultimele sale clipe de viață, Părintele Trifa l-a avut la căpătâiul patului pe fratele Dorz, iar ultima conversație între aceștia doi, conversație chiar înainte cu puțin de trecerea în veșnicie a Părintelui, ne dă șansa să vedem frumusețea prietenie lor.

„Iosif Trifa: Să păstrați toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul și de Duhul Domnului…M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci și o pilda cum să-L urmați. Să calcați după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiți, la sfârșitul luptei noastre, lângă Domnul, in Canaanul Său Ceresc…

…Oricât ați avea de suferit, să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădați Cauza Evangheliei și a Bisericii vii… Va veni vremea când Dumnezeu și Adevărul ne vor face dreptate și nouă…Să aveți neîncetat ochii ținta la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Isus cel Răstignit…
Traian Dorz: Nu încercați să adormiți puțin? Ați obosit vorbind.

Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc…Și o întinse spre mine.

O luai din nou intre mâinile mele…Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: O, mânuța asta sfântă și chinuită, care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc și de aur, care vor rămâne veșnic. Care a suferit atât de mult pentru mine și pentru mulți; care mi-a făcut atât de mult bine, mie și altora… O, inima asta care bate tot mai încet… Șiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingând-se și picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuța străvezie și uscata, care mi se păru, dintr-o dată, nefiresc de rece.

Îmi apăsai din nou, încet și moale, buzele peste ea și apoi o dusei ușor sub pătura calda. Văzui lacrimi și în ochii lui.”

Fratele Traian Dorz, a suferit mult pentru credință, fiind alungat chiar de la casa părintească. Părintele Trifa, a fost un adevărat părinte spiritual și un prieten de nădejde pentru fratele Dorz. Vă redau un paragraf din scrisoarea Părintelui Trifa către fratele Dorz, pe când fratele Dorz era în armată: „Dragă Dorz, adevăratul meu copil în Domnul. Domnul să te mângâie și să te păzească acolo, departe unde ești. Ce mult nădăjduiam că te voi avea mereu aici, lângă mine, nu ca să te mai pun mereu la muncă, ci ca să-mi fii aproape, căci atâta de mult simt lipsa ta… Abia acum văd cât de mult îmi lipsești și cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun concediu, caută să vii cât mai curând.”

Uitându-mă la aceste exemple de prietenie și devotament, acum la răscrucea dintre ani, când mulți dintre noi ne facem o analiză și ne propunem scopuri nobile și bune la care să lucrăm în anul în care intrăm, ce scop mai măreț ar putea fi decât să devii pentru cineva un prieten de nădejde. Personal, în anul în care intrăm, îmi doresc să descopăr tot mai mult binecuvântarea prieteniei, binecuvântarea dăruirii, de dragul Domnului. E așa ușor să stagnezi, să te oprești din creștere, să crezi că te-ai ajuns, să crezi că poți singur, că nu ai nevoie de frați și surori. Izolarea, pe lângă faptul că nu este planul lui Dumnezeu pentru noi, este foarte periculoasă, putând duce la mândrie, și rătăcire. Versetul din Eclesiast 4:9,10: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul.

Dar vai de cine este singur și cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”, mi-a fost realitate în viață de multe ori. Când ai un prieten credincios și devotat lui Dumnezeu, acesta nu te va lăsa, ci va mijloci la Dumnezeu pentru tine și nu te va abandona, ci va lupta pentru tine și împreună cu tine, chiar atunci când tu ești căzut și greșit. Mulțumesc Domnului pentru prieteniile pe care le-am avut și le am. Aceste prietenii îmi fac viața mai frumoasă, umblarea cu Isus mai armonioasă și depărtarea de pe calea dreaptă tot mai străină. Mă rog ca Domnul să vă binecuvânteze cu prieteni credincioși Domnului și devotați slujirii aproapelui. Tuturor cititorilor Revistei RomanianTimes, vă doresc din toată inima: “Crăciun Fericit” și “La mulți ani fericiți și binecuvântați!”
Articol publicat în Revista Romanian Time Decembrie, 2020

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie IV

CONTINUARE DE AICI

Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie IV

Am încheiat articol precedent cu cuvintele unui frate misionar, care atunci când l-am întrebat: “Care credeți că ar fi lucrurile care ne dezbină pe noi credincioșii?”, a răspuns: “Bârfa, Bârfa, Bârfa!” Foarte pe scurt, în acest articol, aș dorii ca să-mi exprim opinia despre bârfă, o unealtă folosită de cel rău, cu atâta eficiență, ca să distrugă chiar și unele dintre cele mai frumoase prietenii. „Omul stricat răspândește discordii și un bârfitor dezbină pe cei mai buni prieteni.” (Proverbe 16:28).

Bârfa de multe ori are în spatele ei sentimente de mândrie, invidie și gelozie. Biblia ne îndeamnă să nu ne asociem cu cei care se numesc creștini dar care practică bârfa. “Ci vă scriu să nu vă asociați cu nimeni care își zice frate, dar este desfrânat sau lacom, sau idolatru, sau bârfitor, sau bețiv, sau tâlhar. Cu un astfel de om nici măcar să nu mâncați!” (1 Corintieni 5:11) Această măsură drastică are cel puțin trei beneficii. Primul beneficiu este ca ei să înțeleagă din acțiunile noastre gravitatea păcatului și astfel să le dăm o șansă, mai mare, ca ei să se pocăiască. Al doilea beneficiu este ca noi să nu ne facem părtași acestui păcat. “Nu vă înșelați! Nici cei desfrânați, nici cei idolatri, nici cei adulteri, nici bărbații care practică prostituția, nici homosexualii, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici bârfitorii, nici tâlharii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” (1 Corintieni 6:9b,10). Al treilea beneficiu este ca să avem pace și liniște în mijlocul nostru. “Când nu mai sunt lemne, focul se stinge și când nu mai este nici un bârfitor, cearta încetează.” (Proverbe 26:20) Bârfa este un păcat, care la fel ca orice alt păcat pe care nu-l mărturisim și de care nu ne lăsăm, ne va despărți de Dumnezeu. Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie IV”

Share this

Identitatea omului, în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie III 

Continuare de aici

“Prietenul iubește oricând” (Proverbe 17:17a)

        Articolele “Identitatea”, încearcă să descrie viața creștinului în mod practic, în baza noii sale identități în Christos și pe baza Scripturii. În acest articol, al treilea la capitolul prieteniei, ne vom uita la câteva caracteristici ale unui prieten adevărat. Un om fără nici un prieten este un om sărac, singur și care-și pune la risc atât viața spirituală, emoțională cât și pe cea fizică. Din experiența mea, ca și case manager la spital, vă pot spune că nu sunt izolate deloc cazurile în care pacienții îmi spun că nu au pe nimeni să sune ca să anunțe că sunt în spital. Recent, un domn diagnosticat cu cancer în fază avansată, care urma să fie pus pe hospice, mi-a spus că nu avea pe nimeni să sune, decât să anunțe la locul de muncă că nu va mai putea lucra. O bătrânică a venit la spital din cauză că a căzut bolnavă la pat și nu a putut să meargă la cumpărături să-și cumpere mâncare, sau să-și pregătească mâncarea. Îmi plânge inima în mine de fiecare dată când văd astfel de cazuri, cazuri care nu ar trebui să fie între noi credincioșii.

Înainte de toate, dacă vrei să fii un prieten bun cuiva, sau dacă îți dorești să ai un prieten bun, trebui să fii prieten cu Domnul Isus. El este Prietenul care și-a demonstrat iubirea pentru tine, murind în locul tău pe crucea de la Golgota. Vino și tu la Domnul Isus cu pocăință și credință, ca să fii mântuit. Din abundența dragostei pe care Domnul Isus o va turna în tine, vei putea să-ți formezi prietenii care vor fi mai valoroase decât toate posesiunile materiale.

Prietenia, pentru creștin, are ca fundament dragostea comună pentru Dumnezeu, o viziune comună și o dorința profundă de a-L ajuta pe celălalt să-și trăiască viața spre Slava lui Dumnezeu. Ca și copii ai lui Dumnezeu, având Duhul Sfânt și pe Domnul Isus în noi ca cel mai bun Prieten, suntem capabili să avem relații de prietenie, cu alți credincioși, relații bazate pe dragostea, care a fost turnată în noi prin Duhul Sfânt.

Credincioșia în prietenie, în jurul lui Hristos, de dragul lui Hristos și cu ajutorul lui Hristos.

Un prieten te va iubi cu o dragoste sacrificială. Indiferent de circumstanțele prin care treci, indiferent chiar în ce păcat ai căzut, un prieten adevărat va lupta pentru tine și nu te va lăsa până nu te vei reabilita. Un prieten adevărat se identifică cu tine, îți poartă povara și când cineva vorbește rău despre tine, sau află că ai făcut ceva greșit, el suferă pentru tine. Se spune despre doi prieteni că au luptat împreună în al doilea război mondial. Unul dintre ei a fost împușcat. Era rănit și striga după ajutor. Batalionul lor era în retragere, dar totuși, prietenul lui a cerut superiorului său să-l lase să meargă să-și salveze prietenul. Superiorul lui a spus categoric: „Nu!”. Ba chiar l-a avertizat că dacă cumva va merge, va încălca ordinul lui. Totuși, acest tânăr soldat, cu prima ocazie când superiorul lui l-a scăpat din priviri, a fugit printre gloanțe și și-a adus prietenul, înapoi, ducându-l în spate. Când a ajuns cu el înapoi în tranșeu, prietenul lui era deja mor, iar el era rănit, superficial, de două gloanțe. Superiorul, mânios, i-a tras două palme și i-a spus: “Sa meritat să-ți riști viața? Nu vezi că e mort?”. La care tânărul a răspuns: “S-a meritat domnule comandant, pentru că atunci când am ajuns la el nu era mort și mi-a spus: „Am știut eu că o să vii.” Aceasta este dragostea despre a vorbit Domnul Isus când a spus: “Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Când treci prin probleme, o cunoștință te sună să te întrebe dacă poate să te ajute cu ceva, dar un prieten, când află că ai un necaz, e lângă tine. Un prieten știe, te cunoaște, te înțelege și te ajută cu tot ce poate.

       Unul dintre scopurile cele mai înalte, în prietenia dintre creștini, este ca să ne întărim încrederea în Domnul. „Ionatan, fiul lui Saul, s-a sculat şi s-a dus la David, în pădure. El i-a întărit încrederea în Dumnezeu,” (1 Samuel 23:16).

Continuă lectura „Identitatea omului, în Christos Domnul, vis-a-vis de prietenie III „

Share this

Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de prietenie II

Citește articolul precedent aici 

„Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea.” (Psalmi 16:3)

       Omul a fost creat să aibă o relație de prietenie cu Dumnezeu. Sănătatea fizică, mentală și sufletească sunt afectate pozitiv de prezența acestor relații de prietenie, în care suportul și dragostea sunt reciproce. Relațiile în care guvernează dragostea, care vine de la Dumnezeu, Îl glorifică pe El și ne aduc atâta bucurie și satisfacție în viață, încât nu mai vrem sa trăim altfel, odată ce le-am descoperit.

           Domnul Isus te numește prietenul Său și dorește să-ți ofere o viață din belșug, viață pentru care El a plătit cu Însuși sângele Său. Îmi plac așa de mult acest versuri scrise de fratele Traian Dorz și mă rog ca ele să fie în armonie cu inima noastră, a fiecăruia: “Isuse-al meu Prieten scump, Din zorii tinereții, Cu Tine eu călătoresc, Pân’ la sfârșitul vieții! Tu ești Comoara care-ai fost, De mine mult căutată, Și-acum eu nu Te-aș mai lăsa, Nici pentru lumea toată! Căci Tu-mi ești ca un frate bun, Și-n cânt și în suspine, Isuse-al meu prieten drag, Ce bine-i lângă Tine!” Dorința și rugăciunea Domnului Isus, este ca noi frații Lui, să reflectam în relațiile dintre noi armonia și dragostea lui Dumnezeu.

      Prietenii despre care vreau să vorbesc, sunt cei care au același fel de gândire, același scop, care se deschid și devin vulnerabili, care se sfătuiesc, se corectează, care își mărturisesc unii altora păcatele, care se bucură de biruințe și care plâng împreună în necaz, care se roagă împreună și care se roagă unul pentru celălalt. Acești prieteni îți vor influența gândirea și traiectoria în viață. În lumina acestei definiții, credinciosul nu poate să abia o astfel de prietenie cu un necredincios.

Continuă lectura „Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de prietenie II”

Share this