Vorbesc în alte limbi, și ce dacă?

 

Am intitulat acest articol “Vorbesc în limbi și ce dacă?”, deoarece după ce am scris articolul intitulat “Nu port cercei și ce dacă?” (https://luminipentrusuflet.com/2019/10/29/nu-port-cercei-si-ce-daca/), cineva mi-a recomandat să mai scriu articole de genul acesta. Așa că ne îmbarcăm la drum, de data aceasta adresând subiectul vorbirii în limbi. Vreau să fac clar, de la început, că în acest articol nu voi face exegeză biblică, nu voi da învățătură, nu voi critica și nu voi aproba pe nimeni. Pur și simplu, îmi voi istorisi experiența mea de mai bine de 25 de ani, cu privire la acest subiect. Așa că vă rog să citiți cu blândețe, oricare ar fi convingerea dumneavoastră personală. Intenția mea nu este să prezint argumente care să aducă diviziune între cei care au convingeri diferite la acest subiect, ci chiar dimpotrivă, dacă îmi doresc ceva este ca să dăm laudă Domnului pentru darurile și lucrările Lui minunate, chiar și pentru cele care nu le înțelegem. De asemenea lectura e un pic lungă mulțumesc anticipat, celor ce vor citii până la capăt.

        De mic copil am fost dusă, cu regularitate la Biserică Baptistă, de mătușa mea care m-a crescut. Am îndrăgit Biblia și de cum am învățat să scriu, am dezvoltat obiceiul de a lua notițe la predici. Îmi însemnam textele biblice ca să le studiez mai pe urmă acasă, căutând să înțeleg mai bine ce ne spunea predicatorul. Oradea nu a dus lipsă de învățători ai Scripturii, așa că absorbeam ca un burete tot ce se predica. Mai mergeam, împreuna cu o vecină, la Biserica Ortodoxă; dar a fost mai mult ca să primesc o cană și un micuț cozonac. Acolo mergeam numai după ce programul de la biserica noastră se încheiase. O altă vecină m-a învățat să spun rugăciuni dintr-o carte, ținând în mână niște mărgele. Cum nu îmi dădea cartea de rugăciuni acasă, cât că insistasem de mai multe ori, m-am obișnuit să merg la dânsa să o ascult; și ea m-a dus cu dânsa la Biserica ei, dar numai în cursul săptămânii. Totuși nu îmi plăcea nicăieri ca la Biserica noastră Baptistă, unde parcă aveam sentimentul că eram acasă.

Într-o Duminică, un frate din biserică (nu era păstor sau diacon, dar mai dădea îndemnuri la rugăciune din când în când) ne-a vorbit despre penticostali, și nu de bine, ba chiar m-a speriat. Au trecut de atunci mai bine de 30 de ani, dar sentimentul cu care am rămas, a fost să nu cumva să merg la biserică la ei, căci aceștia sunt niște eretici. Țin minte și acum articulația mâinilor și fața, roșie de supărare, a vorbitorului. Crescută fiind fără tată, mi-am imaginat că așa ar arăta un tată supărat pe copilul lui care a făcut ceva tare, tare rău. Printre alte lucruri, a menționat faptul că acești penticostali bat din palme în biserică și strigă, toți deodată. Aceasta este prima mea amintire cu privire la cuvântul de penticostal. Amintirea aceasta s-a șters, până când, în clasă m-am trezit că sunt pusă în aceeași categorie cu un penticostal; adică, diriginta ne-a ridicat pe amândoi în picioare, rușinându-ne că suntem pocăiți. Vai, mă gândeam eu: „Cum să fiu pusă în aceeași categorie cu un eretic?” Îl chema Ionică. Dar mi-am dat seama curând că ereticul avea o Biblie, ca a mea, pe care o mai aducea la școală și că vorbea colegilor despre credința în Isus Hristos. Nu am să uit niciodată bucuria pe care o avea în glas și în priviri, când vorbea despre Domnul Isus. Observându-i comportamentul, nu am putut decât să spun că mă făcea de rușine, la multe capitole, inclusiv la faptul că el nu copia la teste. Să nu uităm că la această vârstă, deși mergeam regulat la Biserică, eu nu eram născută din nou; dar aceasta este a doua mea experiență cu referință la penticostali. Am mai avut în clasă încă o persoană, tot penticostală, o chema Simona. Simona era tare prietenoasă și mă invita la ea acasă, de multe ori. După prima mea vizită la Simona, când am fost primită de părinții și frații ei cu atâta căldură, vizitele mele s-au întețit. Vă spun sincer, ce mă atrăgea cel mai mult la ei era laboșul mare cu jumări și pâinea albă, amândouă fiind din nelipsite din casa lor. În casă la Simona am asistat la momente de rugăciune, cântare și mi-a plăcut pentru că cumva mă simțeam și eu apreciată și iubită de ei. Timpul a trecut și iată că a venit și revoluția din 1989, aducând cu ea un sentiment de unitate și frăție, sentiment care a cuprins toată țara. Nici vorbă să mai fi auzit ceva spus împotriva penticostalilor, ba chiar dimpotrivă. După revoluția din 1989, am început să frecventez, cu Simona, regulat serile de tineret de la Biserica Penticostală „Betel” din Oradea și nu m-am oprit a merge la serile de tineret deși Simona s-a hotărât să  nu mai frecventeze regulat. Îmi plăceau foarte mult predicile fratelui Iuliu Centea și cântările de acolo. Nu pot să spun că timpul de rugăciune era productiv pentru mine, pentru că se rugau toți deodată și mie îmi venea să-i ascult, nu să mă rog. Totuși, am observat că ei nu strigau, iar sunetul rugăciunilor lor era ca un susur.

După aproximativ un an sau doi, am decis să-mi dau viața Domnului Isus și așa am fost născută din nou. Am înțeles bucuria lui Ionică, pentru că acum era bucuria mea, era bucuria mântuirii. Am înțeles predicile lui Iuliu Centea și motivul pentru care vorbea cu atâta drag despre Domnul Isus, de ce plângea când se ruga. Parcă trecusem din moarte la viață. De fapt, nu parcă ci cu adevărat am trecut de la moarte la viață. Eram flămândă și însetată după Dumnezeu. Doream să-L cunosc și să experimentez tot ce are El pentru mine. Mai în fiecare seară eram la Biserică pentru repetiție de cor, pentru tineret la Biserica mea Baptistă și la Biserica Penticostală, seri de rugăciune…și nu mi se părea mult. Eram deja la liceu și în clasa mea eram doar doi neoprotestanți eu și Călin, care de fapt era penticostal și era membru al Biserici Penticostale Betel, unde frecventam serile de tineret. Călin locuia aproape și de multe ori mai vorbeam pe drum înspre casă. Când fratele Iuliu a anunțat că dorește, din mulțimea de sute de tineri câți veneam seara la Betel, să facă câteva grupe mici, cu tineri total dedicați lui Dumnezeu, am sărit repede ca să mă înscriu și eu. Am nimerit în grupul L, condus de Laviniu. Straniu a fost, când la prima întâlnire am fost prezentați cu un contract, pe care trebuia să-l semnăm. Erau mai multe angajamente pe care trebuia să promit că le voi respecta, dacă doream să fac parte din grup. Printre altele, nu aveam voie să mă țin de mână cu un băiat, sau să am vreun contact fizic de genul acesta, cu un băiat, să nu copiez, să am timp de citire a Bibliei și de rugăciune zilnică, și lista a continuat. Dacă încălcam vreo regulă, trebuia să vorbesc cu o persoană din grup, persoană desemnată pentru fete. Ei trebuia să îi mărturisesc ce am făcut și să-i cer ajutorul în rugăciune, promițând că voi continua să respect regulile. Unele reguli mi se păreau normale, dar altele, cum ar fi ținutul de mână, mi se păreau absurde, dar am semnat și am executat. Într-o zi am mers într-o misiune, la țară, cu fratele Iuliu Centea și cu un grup de tineri.  Eram tare amărâtă pentru că, colegul meu de clasă, Călin deși făcea parte din grupul de tineri care trebuia să meargă în misiune, nu a venit. Pe el îl cunoșteam cel mai bine căci eram colegi de clasă acum în liceu și chiar credeam că îi place de mine. Cu cine o să vorbesc? Am vrut să fac stânga împrejur și să dispar, dar pe când încercam această manevră, m-a observat fratele Iuliu Centea și m-a strigat spunându-mi că trebuie să vină trenul și trebuie să plecăm. Așa că m-am alăturat grupului. Dar când am ajuns în tren, cum era cam gol, am găsit un vagon gol și m-am instalat acolo. Din nou, fratele Iuliu a venit și mi-a spus că era bucuros că am putut venii cu ei și că ar dori să se roage pentru mine. Am închis ochii și am dat să mă ridic, dar m-am pus repede jos, stând încremenită, când cu ochii închiși, când cu ochii deschiși. Iuliu sa rugat ținând ochii deschiși, uitând-se pe geam și cerând lui Dumnezeu atâtea lucruri bune pentru mine, că mi-a scăldat nu doar ochii în lacrimi dar inima în liniștea păcii că totul va fi bine. După acest episod s-a umplut compartimentul și cu alți tineri. Am simțit cum peste mine a venit o pace și ca urmare, am putut să cânt cu ei și să-mi fac prieteni. Doream și eu să învăț să mă rog așa liber ca Iuliu, fără formulele. În acești ani am crescut mult în credință și în dragoste pentru Dumnezeu. Totuși, ce nu era practicat în Biserica mea Baptistă, lăsam neatins.

Călin, pe atunci colegul meu de clasă, acum soțul meu, nu venise în misiune, pentru că mai era acolo o fată de care-i plăcea și nu dorea ca această fată să-l vadă cu mine. Mie nici că-mi mai păsa că nu venise Călin în această misiune, ba mai de grabă fusesem foarte mulțumită de ce învățasem și de tinerii aceștia deosebiți, care vorbeau despre Dumnezeu oamenilor pe stradă, în tren, oriunde puteau și pur și simplu trăiau ce se predica la Biserică. Trăiau bucuria, trăiau pacea, trăiau ca și cum ar fi fost o familie. Dar până la urmă, Călin a înclinat în favoare mea și dorind să ne cunoaștem mai bine, m-a invitat la Biserică și Duminica, ceea ce nu o mai făcusem până atunci. Nu mi-am dat seama că Duminica poate fi așa de diferită de serile de tineret. În primul rând, biserica era plină până la refuz. Cum am ajunsesem cu ceva timp înaintea programului, m-am trezit înghesuită în mijlocul unui rând lung, ca o sardină, sărată de transpirație. Erau mulți care stăteau în picioare. Rugăciunile erau mult mai voluminoase decât cele cu care eram obișnuită la tineret, iar mie mi se părea că nu mă mai aud nici cum gândesc, când au început toți să se roage împreună. Cum toate femeile și fetele aveau batic, pur și simplu mi se părea că sunt cheală, atâta mă simțeam de prost. La tineret nu multe fete aveau  batic. Când fusesem în misiune, fetele mi-au date ele un batic, dar am uitat de batic. M-am nimerit la cină. Ce să vă spun, că în timp ce ne rugam, m-am proptit cu capul pe bancă și citeam din Biblie (sau încercam să citesc), așa cum mai făceam în timpul rugăciunilor la biserica mea baptistă. Neștiind nici o rânduială, când m-am trezit cu un cot finuț în coastă și cu un pahar argintiu, cu rodul viței, in mâna, m-am uitat la el neștiind ce să fac. Văzând că sora a început din nou să se roage, l-am băut pe tot. Era must. un frate de la capătul băncii car părea supărat, după gesticulațiile pe care le făcea cu mâinile, că de auzit nu aveam cum să îl aud. Am dat paharul înapoi la sora care mi l-a căci am înțeles că trebuia umplut, ca să poată continua să circule din mână în mână și fiecare să bea un pic. A fost o experiență pe care n-am mai repetat-o. La terminare, cum am putut să ies din biserică, am mers acasă, nu mi-a mai trebuit nici Călin, nici nimic căci mă simțeam atâta de vinovată. Dar asta nu m-a oprit să merg la tineret, căci cunoșteam bine regulile și mi-am făcut și câțiva prieteni.

Totuși trebuia să îmi rezolv cumva întrebările pe care le aveam cu privire la practicile penticostale, cum ar fi vorbirea în limbi. În multele predici pe care le-am ascultat am acumulat destulă informație să trag o concluzie. Deci concluzia pe care am tras-o sa bazat pe câteva versete. Redau aici câteva:„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” (Matei 7:22)

”Prezenţa Duhului este făcută cunoscută fiecăruia pentru binele tuturor. Unuia îi este dat prin Duhul un cuvânt de înţelepciune, altuia – un cuvânt de cunoaştere, potrivit cu Acelaşi Duh, altuia – credință, prin Același Duh, altuia – daruri de vindecare, prin Acelaşi singur Duh, altuia – înfăptuirea de minuni, altuia – profeţia, altuia – discernerea duhurilor, altuia – felurite limbi, altuia – interpretarea limbilor.  Toate acestea sunt făcute de Unul şi Acelaşi Duh, Care dă fiecăruia în parte, aşa cum vrea.” (1 Corinteni 12:7-11).  “Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi tălmăcesc?” (1 Corinteni 12:30)

În primul rând, am tras concluzia că Duhul dă fiecăruia daruri după cum dorește. Deci, dacă Domnul vrea să-mi dea vre-un dar, să-mi dea El. Mai ales după ce am citit textul din Matei unde Domnul Isus spune: „plecați de la mine căci nu vă cunosc”, chiar nu prea doream să am nici un dar special. Deci, ca să fiu în siguranță că nu calc pe un teren minat, am închis subiectul vorbirii în limbi și a altor practici specific penticostale. De fapt, nu îl înțelegeam și nici nu doream să-l abordez. Nici acum nu cred că îl înțeleg.

Am înțeles că unele vorbiri în limbi sunt defapt alte limbi care pot fi înțelese. Un exemplu concret ar fi felul în care a decis fratele Pastor Richard Wumbrand  să rămână în România și să nu fugă din fața persecuție. Fratele Wumbrand se pregătea să părăsească țara, dar au dorit să facă o ultimă rugăciune. La această rugăciune o soră a vorbit în alte limbi. Când s-a terminat rugăciunea fratele Wumbrand a întrebat-o dacă știe ce a spus. Dânsa a răspuns că nu știe, doar că ea vorbește în alte limbi. Fratele Wumbrand i-a spus că a vorbit într-o aramaică veche și a spus ceva de genul acesta: „Eu nu-ți dau voie să pleci de aici. Tu trebuie să stai și să suferi. Toată misiunea ta și tot ce o să devi este pentru că o să stai aici.” În urma acestei vorbiri fratele Wumbrand împreună cu familia a decis să rămână în România. Deci aceasta este o formă de vorbire în alte limbi, care a putut fi înțeleasă.  Am înțeles citind Biblia că nu pot să neg nici experiența unei vorbiri în limbi neînțelese.  Așă că, am decis să pun acest subiect, pe raftul de sus și să las praful timpului să-l acopere și să mă concentrez la lucrurile clar expuse în Biblie, pentru mine.

Era o sâmbătă, la începutul vacanței de vară, iar eu eram în vizită la părinți, ajutându-mi sora mea cu curățenia. Dintr-o dată, am simțit ca și cum mi-ar înfige cineva un cuțitul în abdomen. Nici nu mai știu cum am ajuns la spital, dar îmi amintesc că sora mea, disperată că părinții nu erau acasă la rugat pe un frate mai mare să vină la spital, ca să vorbească cu doctorul. Înainte să vină fratele meu, să vorbească cu doctorul, am înțeles că îmi vor face ceva analize și vor decide ce fac cu mine. Acest frate, mai mare, lucra ca bodyguard și a venit îmbrăcat ca bodyguard, uniformă tare asemănătoare cu ce a unui polițai. A vorbit cu doctorul rugându-se ca să aibă grijă de mine iar rezultatul a fost că m-am trezit pe masa de operație, fără nici o analiză. Apendicită! După operație, zăceam în pat cu mai multă durere fără apendicită, decât înainte, când o aveam. Încercam să stau pe spate, cât de nemișcată puteam. Transpiram toată de durere, iar dimineața pe la 5, toate geamurile erau deschise de femeia de serviciu. După 7 zile în spital, m-au lăsat acasă, deși nu mă simțeam deloc bine. Acasă îmi era tot mai greu să dorm culcată pe spate, sau chiar pe o dungă. Am ajuns să nu pot dormi decât în fotoliu. Am mers la doctor, pentru că nici febra nu-mi mai scădea. De acolo doctorul m-a trimis la laborator să-mi facă raze la plămâni. După acest eveniment, nu-mi amintesc decât că eram în tramvai cu mătușa și mama mea înspre Spitalul de Tuberculoză pulmonară (TBC). Realizam că eram foarte bolnavă. Nu înțelegeam ce înseamnă TBC. Pe tranvai mama mea a izbucnit în hohote de plâns zicând: „Fata mea! Fata mea!” Iar mătușa mea era albă ca varul. Ziceai că mă duceau la morgă. Am ajuns, cu greu, la spital și nu știu cum, dar doctorul de acolo mă aștepta știind că vin de urgență.

M-a luat imediat și m-a trecut dintr-o cameră în alta, închizând ușa după el. A interzis mamei și mătușii mele să vină cu mine, deși acum amândouă plângeau și cereau doctorului să le lase. Trebuia să conserv fiecare gram de energie, să mă concentrez la propria mea respirație căci simțeam sunt sub apă și respir printr-un pai subțire așa că deși voiam să le liniștesc nu puteam. Îmi curgeau totuși lacrimile pe obraz dar parcă mai mult de mila lor decât pentru mine. M-au pus pe un scaun și în jurul meu au venit cel puțin 4 persoane. M-au încătușat în îmbrățișări metalice, că nu mai putem să mișc nici un fir de păr. Doctorul m-a spălat într-o zonă a spatelui cu ceva soluție rece, după care am văzut cu coada ochiului cum a înfipt între coastele mele, un ac mare conectat la un tub. Am crezut că mi-a înfipt un cuțit în inimă. Cu fiecare clipă în care acul era în mine durerea creștea exponențial. Vedeam cum în fața mea un borcan de sticlă se umplea cu o soluție portocalie, care fusese lichidul din plămânii mei. Era așa de nesuportată durea, că strigam mea: „Mor! Mor!”, iar eu chiar credeam că o să mor. Aș fi vrut să strig “mă omorâți” sau „lăsați-mă” dar nu ieșea nimic altceva din gură decât un răgnetul „Mor! Mor!”.  Printre altele lucruri pe care le-am auzit în acea sală, a fost că: „Ia deplasat apa și inima de la loc! E așa tânără, păcat de ea!” Am strigat și m-am zbătut…se zbăteau și ei din răsputeri să mă țină nemișcată. Dacă aș fi știut atunci că vor mai urma 7 înțepături, cu același ac, pentru un un pic de apă pe care o lăsaseră acolo din cauza necooperării mele, poate aș fi răbdat mai bine. Sau poate a trebuit să mai lase acolo apă. Nu mi-a dat  nimeni nici o explicație. Am crezut că voi muri, iar din reacția doctorului, a asistentelor a mamei și a mătuși mele, m-am convins că nu mai aveam mult. Cu toate acestea, eram atât de fericită că îi cunosc pe Domnul și ca știam unde mă voi duce dacă mor… Slăbisem în greutate că eram numai piele și os. Au urmat peste două luni de spitalizare. Aici am fost singură în salon, pe o perioadă mai lungă. Trebuia să iau pumni de medicamente și să rabd alte împunsături dar nu din partea bătrânul doctor ci din partea unei tinere doctorițe care abia-și începuse stagiatura. Scumpa de ea, așa îi tremura mâinile când îmi băga acul între coaste, că mie mi se părea că merge cu acul în zigzaguri în carnea mea. Nu știu ce îi spunea bătrânul doctor, tinerei doctorițe, căci vorbeau în limba maghiară dar tonul lui era ridicat și făcea multe gesturi cu mâinile. Doctorul mi-a spus că poate nu voi mai putea lucra niciodată. Călin mi-a spus că a fost sfătuit de bunicul lui să mă lase, că nu voi fi bună de lucru. Acolo în spital era un pacient penticostal și o soră medicală baptistă. Sora medicală i-a spus fratelui penticostal că sunt aici, iar când venea un grup de rugăciune la dânsul, venea și în salonul meu și se rugau și pentru mine. Am început să prin curaj, să sper, și să citesc Biblia. Avem nevoie de un miracol. Am cerut Domnului să mă vindece. I-am promis că-L voi sluji și că-mi voi trăi viața pentru El. Nu țineam cu dinți la viață, dar aici în pragul dintre vieți am început să-mi deschid mintea și inima pentru Dumnezeu cum n-am făcut-o niciodată. Aveam nevoie de un miracol și l-am cerut cu credință de la Domnul. Domnul s-a îndurat și am început să îmi revin. Doctorul, care mă vedea cum citesc Biblia, mi-a spus într-o zi: „Așa se întâmplă cu cine citește Biblia!” Am ieșit din Spital și am știut că Domnul făcuse o minune în trupul meu.

La câteva zile după ce am ieșit din spital, am mers în oraș, în apropierea Vulturului Negru și auzind o melodie frumoasă am căutat să găsesc de unde venea. M-am trezit că deschid o ușă și că toate privirile oamenilor de acolo se îndreaptă spre mine. Înainte să pot închide ușa și să dispar, m-am trezit înăuntru, în mijlocul lor, prezentându-mă și spunând mărturia vindecării mele. Mai trebuia să iau medicamente timp de luni de zile, ba poate chiar ani iar locul înțepăturilor mă mai dureau. De aceea le-am spus printre lacrimi că mi-e frică ca să nu revină boala și că mi-e frică, că nu voi putea lucra niciodată. Trebuia cineva să mă traducă, pentru că eram într-o adunare de vreo 12 persoane, vorbitori de limba maghiară. Când am intrat pe ușa, ei m-au salutat, mi-au spus bun venit și m-au întrebat dacă vreau să spun ceva. Dar de la a spune ceva, până la a turui toată povestea mea, e drum lung. Pur și simplu mi-am vărsat inima înaintea lor, spunându-le ce nu am spus nimănui. Cum am îndrăznit? Cum am ajuns acolo? Nu știu. Acești oameni s-au adunat în jurul meu într-un cerc și au început să se roage. Știu că se rugau în limbi necunoscute, pentru că cunoșteam limba maghiară suficient să știu că nu se roagă în limba maghiară. Am simțit o căldură, ca și cum aș fi fost încapsulată într-un nor de căldură și lumină….. și când am deschis ochii eram jos, plângând. Nu am vrut să cad. Nu știu cum am căzut. Cert e faptul că am căzut.

Nu am mai auzit și nu am mai văzut așa ceva. Mi-a fost frică. Aceeași frică a intrat în mine, ca și atunci când am auzit pentru prima dată de penticostali ca fiind eretici. Neștiind ce să fac cu această experiență am pus-o pe un raft și mai sus, sperând ca nu cumva să audă cineva unde am fost și ce am făcut. Am călcat pe un teren străin de Dumnezeul Scripturii? Or fi aceștia oamenii despre care vorbește Domnul Isus in Matei? Nu! Nu-mi doream vindecarea mai mult decât mântuirea! Doream mai bine să mor decât să știu că am supărat pe Domnul. Nu am mai mers acolo și am spus la foarte puține persoane despre această experiență. Dar m-am împrietenit cu o fată acolo și ea a venit și la noi la biserica baptistă și peste câțiva ani s-a căsătorit cu un băiat din biserică. Poate de aia trebuia să merg acolo? Nu știu….

Inima mea era cu totul totului dată Domnului. Pe El Îl iubeam, pe El Îl slujeam și nu doream daruri ci Îl doream pe Domnul și să știu că sunt în voia Lui. Continuam să merg  la serile de tineret, la Biserica Penticostală, iar rugăciunea în comun a început să-mi placă tot mai mult. Așa că după ce eu și Călin ne-am căsătorit și după ce am venit în America, m-am bucurat că putem să slujim într-o Biserică Penticostală. De fapt în afara rugăciunii în comun, totul era ca la fel ca și la Baptiști. Dacă îmi terminam rugăciunea și dacă aveam un moment de pauză, rugăciunile celor din jur îmi dădeau noi avânturi spre laudă și cereri cu mulțumiri. La aproximativ doi ani după ce ne-am mutat în America, am fost invitați să participăm la o conferință intitulată: „Întâlnire cu Dumnezeu”. A fost o conferință de câteva zile la care a participat și fratele Castellanos și soția dânsului Claudia. A fost o conferință care mi-a marcat viața. Prezint doar un aspect al acestei conferințe. După mai multe sesiuni,  a venit o sesiune a analizei persoanale în vederea mărturisirii păcatelor. Nu știam de ce a fost alocat așa de mult timp acestei sesiuni și de ce eram separat femeile de bărbați, dar am înțeles mai târziu. De obicei înainte să luăm cina, ne cercetăm să vedem dacă avem păcate care ne-ar împiedica de la a lua cina, așa că eram obișnuită cu astfel de momente. Dar de data aceasta am fost prezentată cu un număr de hârtii care aveau întrebări la care trebuia să răspund. Trebuia să răspund dacă aveam în viața mea lucruri cum ar fi ură, mânie, invidie, gelozie, minciună, bârfă, glume proaste, idolatrie, adicții, risipă de timp și multe altele de genul acesta. Duhul Sfânt îmi aducea în minte situați și stări de care mai apoi mă pocăiam. Dar a trebuit să răspund la o întrebare care m-a dat peste cap: “Ai iertat pe cei care ți-au greșit, chiar dacă aceștia nu și-au cerut iertare?” Am înțeles atunci că Domnul Isus nu a murit doar pentru păcatele mele dar și pentru toate păcatele și relele pe care alții le-au făcut și prin care am fost rănită. Cea mai mare realizare a fost să-mi dau seama că eu nu iertasem pe părinții mei (care la momentul acela au și trecut pragul veșniciei) pentru că m-au dat mătușii mele ca să mă crească. Aveam atâta amărăciune în inima mea față de părinții mei, pentru ce mi-au făcut și pentru ce nu mi-au făcut și trebuiau să-mi facă. Nu am iertat! Acolo pentru prima dată am înțelest că avem în inimă neiertare. Păcatul neiertării se cuibărise în sufletul meu, dar aceasta a fost ziua eliberării mele. Nu doar pe părinții mei a trebuit să iert dar și pe alte persoane care m-au rănit, copil fiind. M-am prăbușit în rugăciune înaintea Domnului și i-am dat povara neiertării. Cuvintele sunt prea sărace ca să descrie libertatea pe care am simțit-o după această mărturisire. O evidență clară a eliberării mele este faptul că nu mă mai gândeam deloc la nedreptățile suferite ca și copil, pe când înaintea acestea îmi veneau constant în minte și nu puteam scăpa de ele.

La sfârșitul acestui timp de pocăință a urmat un timp de rugăciune, doar noi surorile. Să fi fost vreo 30 de surori dintre care eram vreo 3 românce. Cea care conducea întâlnirea ne-a propus să cerem Domnului darul vorbirii în limbi în rugăciune. Atunci, pentru prima dată, sincer și gata să primesc de la Domnul orice ar vrea să-mi dea, i-am spus: „Doamne dacă vrei, dă-mi și mie darul vorbirii în limbi.” Nu am simțit nimic deosebit dar după această rugăciune am vorbit cuvinte pe care nu le cunoșteam, nu le înțelegeam și aceasta fără să mă sforțez, fără să strig și fără să fiu foarte emoționată. De atunci și până azi vorbesc în alte limbi necunoscute de mine. Vorbesc în limbi în gândul meu. Vorbesc în limbi când conduc singură în mașină. Vorbesc în limbi când sunt singură în camera mea cu Domnul. Vorbirea mea în limbi nu a supărat pe nimeni până acum și mă voi strădui să nu supere nici de acum înainte. Ca orice dar, vorbirea în alte limbi, trebuie să zidească pe ceilalți. E un dar pe care-l prețuiesc și pentru care-i mulțumesc Domnului. Când Domnul dă un dar unuia dintre copiii Lui, ceilalți copii ar trebui să se bucure. Aceasta-i va aduce slavă Domnului, pentru că va reflecta iubirea Agape pe care El a turnat-o prin Duhul Sfânt în noi.

Dacă vorbesc în limbi:

  1. Dau slavă lui Dumnezeu!
  2. Nu-mi atribui nici un merit personal.
  3. Nu mă văd cu nimic mai superioară, ci chiar dimpotrivă, știu că am primit un dar pentru care voi da socoteală înaintea Domnului de cum l-am folosit.
  4. O fac în așa fel încât să zidesc Biserica locală, chiar dacă asta înseamnă să nu vorbesc niciodată în limbi în Biserică.

Dacă ai darul vorbirii în alte limbi, iubește și acceptă-i pe cei care nu-l au.

Dacă n-ai darul vorbirii în alte limbi, iubește și acceptă-i pe cei care-l au.

Folosește orice dar  pe care l-ai primit de la Domnul pentru a zidi Trupul lui Hristos. Nu uita:  Nu darul, ci Dătătorul darului, Dumnezeu, este centrul atenție noastre.

MB

17 ianuarie, 2020

 

 

Share this

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.