Acum în prag de alegeri, aici în America, mi-am adus aminte de o expresie interesantă pe care am auzit-o, cu mulți ani în urmă: “La calul care lucră, se dă mai mult de lucru”. Această afirmație a fost spusă, cu multă greutate, accentul fiind pus pe verbul a lucra. Această zicală, ca să-i zic așa, a fost adusă ca argument pentru alegerea unui pastor, nou, în biserica din care făceam parte. Eram tânără și cu puțină experiență, așa că am observat luarea acestei decizii, cu mare atenție. Aveam de ales dintre doi pastori. Primul era proaspăt ieșit de pe băncile Seminarului, tânăr și era necăsătorit. Cel de-al doilea, nu doar că era păstorul principal al unei biserici, de câțiva ani buni, dar era și înscris la cursuri pentru doctorat și avea o familie frumoasă. Eram numai ochi și urechi, pentru că părerile erau împărțite, iar noi eram acolo ca să votăm. Și eu trebuia să votez, dar încă nu știam pe cine. Dar când unul dintre frați a lansat această frază: “La calul care lucră, îi dai mai mult de lucru!”, s-a lăsat liniștea între noi. Ne-a explicat fratele acesta, că trebuie să vezi munca unui om ca să îți dai seama că e bun de lucru și să-i dai mai mult de lucru. Votul meu a fost influențat de acest ultim argument; și cred că nu doar al meu. L-am votat pe cel care lucra deja ca pastor, de câțiva ani buni. Acum, când mi-am adus aminte de această expresie, am căutat-o pe internet în lung și-n lat dar nu am aflat-o. Totuși, am pe inima să spun și eu ceva la acest subiect. Rândurile de mai jos sunt doar părerea mea personală și scriu ca și cum mi-aș deschide inima unei persoane dragi și apropiate.

Omul harnic

Munca este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu, este o activitatea care va continua în veșnicie, dar fără spini și pălămidă, fără lacrimi, fără durere și fără ocazionalele biciuri ale celor ce dau pe cei care muncesc. De mică copilă m-am învățat cu munca. Fără mașină de spălat, fără apă potabilă, sau nici măcar fântână, fără canalizare, de multe ori fără curent electric și fără multe alte comodități, munca a fost la loc de cinste în viața mea și a mătuși mele care m-a crescut. Pe lângă treburile casei, am învățat să vând semințe, flori și zarzavaturi, la colțul străzii, să cultiv o grădină, să îngrijesc de animale, să mă lupt cu șoarecii și șobolanii….Ce să zic, am îndrăgit munca și inițiativa privată, de mică, dar am prins și gustul profitului financiar de pe seama muncii. Risc să credeți că mă laud, dar să știți că de câteva ori am căzut la pat bolnavă din cauza extenuării fizice, rezultată din munca intensă pe care am depus-o. Unui astfel de om i se spune aici “workaholic”, adică un om care este obsedat cu munca și a cărui comportament se încadrează la bolile mentale. Nimic de lăudat la o astfel de obsesie. M-am numărat și eu printre astfel de oameni, și mă străduiesc să nu mai cad de pe calea echilibrului și a priorităților corecte, bine stabilită de Domnul în Cuvântul Său. Iubesc munca și vreau să fac totul, de la zero, dacă se poate. Aici în America, ne încălzim iarna cu o sobă de lemne. Soțul meu taie lemnele vara, le punem la uscat, iar iarna le aducem în casă și le punem în sobă. Ne place să tăiem găini, porumbei…și alte animale bune de mâncat. Punem zacuscă, gem, varză la butoi…, avem grădină frumoasă… Am plin congelatorul de fasole lată, din grădină. Îmi aduc aminte când ne-a vizitat o sora care locuia în Europa. La un moment dat, i-am dat telefonul ca să poată să comunice cu familia. Contul dânsei a rămas activat pe telefonul meu și din greșeală, când m-a semnalat telefonul ca am primit mesaj, am citit o scurta conversație. Bineînțeles că am închis imediat contul dânsei, dar am apucat să citesc următoarea descriere, pe care aceasta sora mi-a facut-o: „Aici trăiesc ca la țară. Noi suntem domni în comparație cu ei; țin până și pisicile în casa….” Nu m-a deranjat deloc, descrierea. Prefer simplitatea. Iubesc munca fizică. Pe lângă lucrurile de bază pe care o mamă și o soție le face în gospodărie, am sezoane în care ba fac vaze de flori din ciment, ba mă apuc de făcut haine, și câte și mai câte nu-mi trec prin cap și prin mâini. Am croșetat până și poșete la fetițe. Răspund cererilor de ajutor, cu tot dragul; cereri care sunt dese și nu de puține ori dificile. De exemplu aseară am fost chemați la o persoană care nu se simțea bine. Am ajuns acolo, doar să aflăm că și-a sfârșit alergarea aici pe pământ. În ciuda eforturilor noastre și ale paramedicilor, de o aduce din nou la viață, sora noastră a trecut pragul veșnicie. A trecut bine de miezul nopții până am putut să ne desprindem de familie și să terminăm cu toate procedurile de rigoare, inclusiv să ajutăm cu traducerea la multele întrebări puse de poliții, care au venit să-și facă datoria. După rutina de dimineață, pe la 8:30 mi-am pregătit fetele pentru Metropolitan Youth Symphony- clase de muzică (prin Zoom acum), iar eu m-am dus la colțul unei intersecții mari, de la 930-1130, să flutur o pancartă pentru Vicki Kraft, ca să fie realeasă ca reprezentantă a districtului 17, din Statul Washington. Aceste ore la colțul străzii mi-au prins foarte bine și pot să spun că au trecut ca si cum ar fi fost doar câteva clipe. Încă îmi erau întipărite în minte cele doua trupuri intense pe parchet, trupul neînsuflețit al sorei, și cel al fratelui care o ținea strâns în brațe și care plângea cu lacrimi amare, și-și vărsa durerea înaintea Domnului, ca și cum casa nu ar fi fost plina de oameni. Aveam nevoie să-I spun Domnului, și eu, tristețea mea și să primesc încurajarea Lui. Am cântat Domnului și m-am rugat, într-una, în timp ce fluturam stegulețul Americii, și pancarta cu numele sorei noastre, Vicky Kraft, iar aceasta m-a răcorit. Să nu mai vorbim de faptul că mi-a prins bine mișcarea fizică, căci pentru mișcare fizică nu prea îmi fac timp, deși știu că este necesară. În afară că a fost frig și că mi-au cam înghețat mâine pe pancartă, am fost atât de încurajată de susținerea celor care treceau cu mașinile pe lângă noi. Chiar un polițist, într-o mașină oficială de poliție, ne-a făcut cu mâna, în semn de încurajare. Plină de entuziasm, pe drum spre casă, am sunat câteva prietene ca să vorbim un pic, să ne încurajăm și să ne ținem la curent cu ce se întâmplă în comunitatea noastră. Am fost un pic la cumpărături, am luat pe fetița mare și încă o prietenă și le-am dus la o altă fetiță acasă, ca să meargă împreună la tineret. Uitându-mă la ceas, v-am descris în mare ultimele 16 ore ale vieții mele, care includ vreo 7 ore și jumătate de somn. Plină de entuziasm, am făcut o pauză ca să scriu aceste gânduri, pentru că fetele mici încă nu au terminat cu lecțiile de muzică. Dar cum termină, am de gând să le scot, și pe ele, un pic la aer liber. Mi-am pus eu în cap una și bună, și anume, că tot ce fac, fac pentru slava Domnului și că aceasta Îi aduce Lui bucurie. Nu-mi permit să încadrez la capitolul muncă și scrisul, sau faptul că compun poezii sau cântări, că mai fac traduceri… Soțul meu mă întreabă, deseori, când mă vede că tipăresc,” La ce lucrezi?”.  Pentru mine, acestea sunt pur și simplu deliciile vieții mele, căci le fac cu drag, pentru Iubitul inimii mele, Domnului Isus. Totuși, îmi dau seama că din cauza faptului că nu am studiat destul arta scrisului, aceea a gramaticii limbii române, am vocabular sărac, vreau să fac totul repede, repede,  și aceea, această activitate este destul de slăbuță, în ciuda elanului meu uriaș și cel al încăpățânării mele de a continua să scriu. Că slujesc la Biserică, ocupându-mă de copii, sau că spăl pe jos, când nu mă vede nimeni, totul vreau să le fac ca pentru Domnul. Munca e muncă și o consider ca pe un act de închinare spre Slava Domnului. De ce v-am spus toate acestea? Vreau să vă conving că iubesc munca, iubesc să fiu ocupată, iar aceasta nu o pun pe seama faptului că sunt extrovertită. O pun pe seama faptului că îmi aduce o mare bucurie să muncesc și cred că acesta este planul lui Dumnezeu pentru copiii Lui, Acela ca ei să fie cei mai harnici.

Continuă lectura “La calul care lucră se dă mai mult de lucru?” →