„Vieți paralele” -Silvia VARVARA-SEMAN

 

 

 

 

 

 Vă spun, de la început, că o consider pe sora Silvia VARVARA-SEMAN, o prietenă tare scumpă și dragă. Am urmărit-o de aproape și de departe, în cursul anilor, și am fost impresionată de dragostea care o are pentru Dumnezeu și pentru semenii săi. După ce am citit romanul, “Vieți paralele”, pe care l-a scris sora Silvia, am decis să scriu câteva gânduri.

          Romanul te ajută să înțelegi ce a însemnat dictatura comunistă. A trăi într-o frică constantă, că poți fi ridicat și arestat la orice oră, din zi și din noapte, fără nici un motiv, este greu de imaginat pentru cei care nu au trăit sub acest regim. A fi creștin, în vremea aceea, era similar cu a umbla pe marginea unei prăpăstii; mai ales pentru conducătorii de biserici, cum este cazul tatălui personajului principal, Raluca.
          Raluca a fost crescută de bunica ei, în parte din cauza persecuție comuniste asupra familie ei, lucru semnificativ pentru ceea ce va urma în viața ei. “În copilărie tâjise după iubirea părinților dar acum ajunsă la adolescență, ar fi dat orice să nu se fi născut în familia în care se născuse, să fi avut pe altcineva ca părinți, mama devenise pentru ea inamicul numărul unu.” (pagina 34).  Pentru cei cărora vă place psihologia, veți fi delectați să o descoperiți pe Raluca cu luptele și trăirile emoționale, care sunt descrise în detaliu. Nu poți să nu o iubești, să nu o compătimești și să nu vrei să o iei de mână și să o pui pe calea dreaptă, pe calea Adevărului. E atât de vulnerabilă, dar în același timp atât de puternică.

          Romanul este presărat cu lecții spirituale, ducându-te la momente de profundă meditație. Ce este omul? Ce este suferința și care este scopul ei? Cine este Dumnezeu, și ce înseamnă să ai o relație personală cu El? Toate aceste întrebări, și multe altele, își găsesc, subtil dar clară, răspunsul în această roman.

Suferința este suferință, fie ea fizică sau psihică, amândouă durând, amândouă cu puterea de-a distruge o persoană. Dacă cineva ridică glasul deasupra celorlalte glasuri și strigă, o face pentru că niciodată nu a pus suferința și durerea altora deasupra durerilor personale. În durere omul învață cine este și care sunt limitele sale și învață să se sprijine pe Dumnezeu…Este timpul să te întrebi cine ești tu, în adâncul inimii tale….. Cuvintele, ca o lumină aprinsă în întuneric, o treziră din somn.

Îmi place foarte mult acest paragraf, pentru că în așa de puține cuvinte, descrie atât de mult. În primul rând, noi creștinii suntem lumina lumii, cei care prin cuvintele vieții aprindem lumina în întunericul celor fără de speranță. Creștinii au chemarea de a vizita pe văduvă, pe orfan, pe cel în pușcărie, pe cei deznădăjduiți,  pentru a le duce lumina.
Apoi, a pune suferința altora deasupra suferinței tale, este un concept extraordinar, un lucru distinctiv în viața unui credincios. În această roman, putem identifica iubirea iubirilor, Agape, dragostea care numai Dumnezeu o poate turna în inima omului, pentru ca mai apoi să fie dăruită altor oameni. 
Fie ca în toate suferințele noastre să ne sprijinim tot mai tare de Dumnezeu așa cum găsim îndemnul pe paginile acestui roman.
Share this

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: